Extratereștri, spirite și mesageri ai decepției

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

 

Absolut toate informațiile despre extratereștri nu vin din surse științifice, verificate, ci de la persoanele care se presupune că ar ”comunica” cu ei prin channeling, dedublare eterică /astrală, clar-audiție, sau de la așa-zișii “contactați” care ar fi avut parte de întâlniri prietenești cu ”frații spațiali” sau de răpiri la bordul navelor acestora.

Cea mai răspândită formă este channelingul, adică procesul prin care se presupune că anumite entitați comunică idei și informații ființelor umane carese află – de regulă – într-o stare alterată a conștiinței. Aaparent, aceste entități pot fi – pe lângă ”extratereștri” – persoane decedate, zei, îngeri, maeștri ascensionați, spirite ale naturii etc. Se pretinde că multe revelații religioase sunt transmise prin comunicare directă cu Dumnezeu sau cu îngeri (cazul profeților tradiției iudaice sau chiar și al unor creștini).

Fără a nega întru totul posibilitatea ca experiențe reale de comunicare cu alte entități să apară la anumite persoane înzestrate cu capacități speciale, totuși majoritatea experiențelor de channeling observate la cei care spun că fac channeling cu extratereștrii sau cu maeștrii ascensionați / înălțați (adică mistici care au transcens condiția terestră și se află în alte planuri ale existenței) nu sunt altceva decât automatisme ale minții subconștiente!

Este și motivul pentru care nici un astfel de mesaj ‘primit’ de aceste ființe nu se poate desprinde de platitudini. Astfel de platitudini sunt – de regulă – aspecte utopice pe care respectivul ‘mesager’ și le-a introdus anterior în minte prin lectură sau imaginație și pe care mintea subconștientă le aranjează și le livrează apoi într-o formă usor modificată.

Ceea ce rezultă este, de regulă o cacofonie de tip New Age în care se vestește binele utopic al Erei Vărsătorului, se fac predicții care nu se împlinesc niciodată și, în general, se vorbește de lucruri care țin de natura spirituală sau de organizarea cosmosului (pe care nu există decât o slabă posibilitate ca cineva să le verifice), răspândindu-se astfel tot felul de idei nerealiste. Multe sunt lucruri deja știute amestecate cu tot felul de inovații New Age, astfel încât, pentru o persoană neinstruită, diferența dintre fantezie și realitate devine mai greu de făcut.

De asemenea, se dau multe sfaturi ! Spiritele sunt foarte bune la a da sfaturi – la urma urmei cine ar fi atât de încuiat să respingă un sfat bine intenționat legat de cât de buni trebuie să fim, de felul în care ar trebui să avem grijă de planetă, să nu tăiem copacii, să facem eforturi pentru dezarmare, să avem grijă la dietă, să ne transformăm conștiințele etc? Dar, desigur, toate acestea sunt sfaturi pe care le poate da oricine, fără a avea nevoie de channeling.

Prin channeling se fac până și previziuni și afirmații de natură astronomică (despre existența unor planete ciudate, meteoriți sau comete care urmează să apară) sau geofizică (inversiuni de poli magnetici, cutremure) etc care, evident, nu se petrec, dar care apoi sunt reportate pentru o data ulterioară. O metoda deceptivă este de a se prezice un urgan, un cutremur etc – deci ceva ce se întamplă destul de regulat in anumite zone (cum ar fi Florida, respectiv în zone seismice cum ar fi Japonia etc) pentru un anumit moment. Evident, evenimentul nu se petrece, iar previziunea este reportată pentru o altă dată.

O altă metoda deceptivă foarte folosita de acești channelleri este de a face o previziune nefastă și a indica tot felul de practici meditative sau programe de grup în scopul contracarării lor, după care, atunci când evenimentul nu se petrece, ei afirmă că asta s-a petrecut din cauza practicii spirituale sau a propriei lor puteri sau a ajutorului extratereștrilor. Evident, este imposibil să verifici așa ceva! Nici aici nu neg posibilitatea ca, unele inspirații și predicții să fie reale și o activitate spirituală să poată îndepărta efectele negative, dar asta nu este cazul acestor channelleri New Age.

Si totuși răul (sau binele) se petrece în lume peste tot, dar nici unul dintre acești channelleri nu face o previziune despre lucrurile pe care nimeni nu le poate împiedica și care totuși se întâmplă. Deci o metoda de a demasca acești mesageri este de a le cere să roage spiritele (sau extratereștrii) să-și demonstreze autenticitatea și clarviziunea indicând un eveniment important care se va petrece absolut sigur (și care nu este prevăzut deja ca probabilitate științifică sau nu există ca rezultat probabil al unui trend) și care face parte din aria necesității (adică care este absolut necesar să fie experimentat de umanitate pentru ca aceasta să învețe anumite lecții majore).

Metoda favorită a acestor mesageri ai extratereștrilor este însă aceea de a face predicții foarte pozitive. Toată lumea speră la mai bine și astfel de predicții par a veni în întâmpinarea aspirațiilor profunde ale umanității. Oamenii care ascultă regulat astfel de profeții gândesc: ”Ce vremuri excitante! În sfârșit, binele vine și pe strada noastră!”. Chiar dacă binele nu vine, ei își întăresc speranțele cu o nouă doză de optimism din mesajele de la channeleri, mesaje care îi asigură că binele mai întârzie puțin, dar, dacă oamenii fac eforturi să se transforme și să „ascensioneze”, extratereștrii se vor arăta și binele va veni în curând, și încă într-o cantitate dublă. Ei sunt adepții ideii că speranța moare ultima.

Este uluitor cât de multe cărți vând acești mesageri ai decepției, cât de multi adepți adună în jurul lor și în ce fel de idei ajung acești adepți să creadă.

Evident, dacă ai răbdare să faci o comparație între mesajele aceleiași persoane la momente diferite, sau între mesajele primite și transmise mai departe de doi sau mai mulți astfel de mesageri considerați autentici, observi nenumărate contradicții și informații ireconciliabile. Mai mult, aceste spirite (împreună cu persoanele care le ”canalizează”) sunt adesea foarte geloase, invidioase și competitive. Ele se acuză tot timpul unele pe altele de lipsă de autenticitate, de falsitate, de minciună.

Realitatea este că persoanele care au predilecția de a crede sau de a răspândi aceste mesaje sunt și ele mediumice și au o mare capacitate de autoamăgire. Lipsa discernământului și a clarității, precum și lipsa unor repere clare îi fac pe adepții a acestei forme edulcorate de credință pe care ei o consideră spiritualitate să se încâlcească într-un hățiș de idei vagi și emoții care nu înseamnă altceva decât fuga de adevăratele lor probleme.

Multe dintre aceste idei sunt aparent inofensive și nu prezintă un pericol imediat. Pe termen lung ele plantează însă idei utopice, creează așteptări total nerealiste și o pseudo-spiritualitate amăgitoare. O decepție comună pe care aceste persoane o realizează este că îndepărtează persoanele de la înțelegerea faptului că trebuie să realizeze propriile eforturi și dau senzatia ca presupuse evenimente și transformari planetare pe care aceste mesaje le prezic vor transforma inevitabil spiritualitatea individuala si colectivă.

Cercetători ai acestui fenomen cum ar fi James Alcock sau Rodger I. Anderson afirmă:

Procesul de channeling nu este altceva decât comportament automat asupra căruia individul neagă orice control personal, iar sursa este în interiorul și nu în exteriorul psihicului channelerului [așa cum ar trebui să fie dacă am vorbi de un contact extraterestru – n.trad.]. (Alcock, James – în cartea Channeling din 1996)

A devenit evident pentru cercetători că automatismul de orice fel nu este nici o abilitate psihică și nici o cale către o cunoasterea superioară. În ciuda aparențelor, este foarte clar că toate elementele variate care compun actul automatismului sunt datorate doar persoanei în cauză și experienței sale personale de viată. (Anderson, Rodger I., 1988. Channeling. Parapsychology Review 19, 5 (1988): 6–9.).

Fără a nega însă întrutotul posibilitatea ca unele contacte cu diferitele spirite să fie autentice, nu există însă nici un motiv să considerăm că acești ”extratereștri” – dacă contactează cu adevărat ființele umane – ar fi altceva decât spirite sau entități non-umane, cu o agendă proprie! De altfel, felul în care channelerii îi descriu pe ”extratereștrii” (ex: ca ”entități din planul eteric”, sau ”extratereștrii dintr-o altă dimensiune”) arată că nu avem de-a face cu ființe din spațiul cosmic concret !

Majoritatea persoanelor care practică channelingul cu ”extratereștri”, ”maeștri ascensionați” sau ”spirite superioare” (începând de la sfârșitul secolului al 19-lea si până în prezent) a aparținut sau a fost influențată de Societatea Teozofică și de grupările derivate din aceasta. Madame Blavatsky, fondatoarea Societății Teozofice, a condamnat spiritismul și spiritualismul dar, în fapt, a început și a sfârșit ca un spiritist și încă unul fals! (afirmație pe care o voi dovedi în alte articole).

Ceea ce acești mesageri promovează, nu sunt mesajele aducătoare de vești bune și speranță sosite de la Frații noștri Cosmici, ci idei aberante care convertesc oamenii naivi și dezorientați spiritual la ideologia diferitelor culte teozofiste și religii OZN!

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Adevărul despre Codul Bibliei

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″ text_font=”||||||||” background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

Teoria Codului Bibliei pleacă de la ideea – exprimată foarte articulat de Maimonide în ale sale Principii ale Credinței – că fiecare cuvânt si fiecare literă din Biblia pe care o avem astăzi ar fi fost dictate direct de Dumnezeu, iar credința este că, prin această ”dictare” inspirată, însuși Dumnezeu ar fi ascuns anumite mesaje secrete, cu caracter destinic pentru anumiți oameni și pentru umanitate în ansamblul său.

Potrivit acestei teorii, aceste mesaje secrete pot fi descifrate prin aplicarea unui cod care presupune sortarea și selectarea anumitor litere ale textului biblic aflate la un anumit număr de litere distanță unele de altele, pentru a recompune astfel acel mesaj secret.

Adepții teoriei Codului Bibliei afirmă că multe evenimente istorice (cum ar fi asasinate, războaie sau evenimente din viețile unor persoane importante) pot fi prezise prin acest cod. Printre adepții acestei teorii există și suporteri ai teoriilor legate de extratereștri, de Noua Eră sau persoane care caută să-și argumenteze propriile lor capacități, realizări sau misiuni planetare excepționale prin presupuse revelații care ar fi codate în Biblie.

Ipoteze legate de existența unui cod divin în textul biblic au apărut de mai multă vreme. Înainte ca teoria Codului Bibliei să fi fost articulată, oamenii au căutat mesaje ascunse în Biblie, în baza ideii că aceasta ar fi o carte sacră și că sacrul are mai multe niveluri de interpretare, existând mereu o latura ascunsă, ezoterică.

Vreme de mai multe secole, tot felul de corelații și combinații cu semnificație au fost căutate în textul Tora-ei (numit în greacă Pentateuhul – primele 5 cărți ale Vechiului Testament) și diverse coduri de descifrare a presupuselor înțelesuri ascunse din Tora au fost aplicate acestui text (în special de adepții Kabbalah-ei – gnoza mistică iudaică).

Într-o formă științifică, ipoteza a fost rearuncată în scenă în 1994 când Doron Witztum, Eliyahu Rips și Yoav Rosenberg au publicat în revista Statistical Science (Vol. 9 (1994) 429-438) un articol numit Equidistant Letter Sequences in the Book of Genesis (Secvențe de litere echidistante în Cartea Genezei). În acel articol erau prezentate – sub forma unui ”puzzle provocator” – argumente statistice (la prima vedere foarte convingătoare) menite să dovedească că anumite date importante din viața unor rabini faimoși ar fi fost codate în Cartea Genezei (evident, cu mult timp înainte ca aceștia să fi trăit).

Acela a fost momentul în care ideea codului biblic a început să capete popularitate, ramificându-se ulterior în două ”școli de gândire”: una tradițională, care acceptă aplicabilitatea codului doar în cazul Tora-ei și alta care extinde aplicabilitatea codului la toată Biblia (creștinii extinzând aplicabilitatea acestui cod inclusiv la Noul Testament).

Subiectul (împreună cu articolul lui Witzum, Rips și Rosenberg) a fost popularizat în special prin best-seller-ul lui Michael Drosnin The Bible Code (1997) și prin filmul The Omega Code.

În cartea sa The Bible Code (25, 98), Drosnin ne spune că:

Biblia este un puzzle uriaș de cuvinte încrucișate și este codată de la început la sfârșit într-un mod care ne spune o poveste ascunsă. Ceea ce Moise a primit pe muntele Sinai este deci o uriașă bază de date interactivă, la care, până acum, nu am avut acces deplin.

[De fapt Drosnin nici măcar nu crede în Dumnezeu. El este adept al teoriei extratereștrilor antici și al creaționismului extraterestru. Potrivit teoriei sale – argumentată cu diverse ”rezultate” ale aplicării ”codului” – acum câteva milioane de ani o navă extraterestră s-a prăbușit pe Pământ, iar ocupanții ar fi dat ”startul” umanității folosind ADN extraterestru. El speculează că acești ‘călători în timp’ extratereștri ar fi cules datele istorice din viața umanității și le-ar fi incriptat în textul biblic!]

Probabil cel mai mediatizat exemplu de ”cod biblic” este cel legat de asasinarea lui Yizhack Rabin. Imaginea de mai jos apare pe coperta cărții lui Michael Drosnin.

[/et_pb_text][et_pb_image align=”center” src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/2356813.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ text_font=”||||||||” background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

Întradevăr, Yizhack Rabin – fostul premier israelian a murit asasinat.

Acest fapt pare extraordinar, dându-se senzația că literele apar astfel alăturate, că totul este atât de explicit în Biblie și că acest asasinat ar fi fost anticipat prin folosirea Codului Bibliei. Ceea nu este indicat acolo este faptul că secvența apare la intervale de 4.772 litere (ceea ce este enorm), iar aplicarea Codului a fost realizată ulterior momentului asasinatului!

Atât partizanii, cât și scepticii sunt de acord că astfel de secvențe cu înțeles pot să apară în orice text, dar partizanii argumentează că exemplele găsite în Biblie sunt mult mai numeroase și mai impresionante decât cele găsite în textele obișnuite, la un grad pe care nici un mecanism aleator nu-l poate duplica.

Evident, argumentul lui Drosnin depinde de poziția precisă a tuturor celor 304.805 litere din Tora. Mai precis, metoda de ”decodare” – numită metoda secvenței de litere echidistante- presupune alegerea unui punct de pornire (în principiu, orice literă) și selectarea literelor aflate la un anumit număr de litere distanță (număr care a fost ales în prealabil în mod liber și care poate fi și negativ), ignorând spațiile și semnele de punctuație. Dacă o singură literă lipsește sau se adaugă la textul Tora-ei, secvența de litere este total compromisă (deși adepții Codului afirmă că deteriorarea codului este, în acest caz, doar parțială).

Argumentele în favoarea Codului sunt aduse în special de evreii ortodocși care caută să dovedească divinitatea Tora-ei sau de către creștini, care caută să dovedească celorlalți evrei că Iisus este Mesia.

Sigur, cei mai mulți teologi, atât iudaici cât și creștini, nu ar avea absolut nimic împotriva existenței unui Cod al Bibliei. Din contră, acesta ar fi încă un argument pentru convingerea lor că Biblia este de inspirație divină.

Cu toate acestea, foarte mulți istorici și teologi (atât evrei cât și creștini) au combătut ideea codului Bibliei, iar o mulțime de matematicieni și statisticieni au arătat că nu există nici un motiv pentru a lua această idee în serios.

Dovezile documentare, istorice, teologice și matematico-statistice atestă – fără nici un dubiu – că această găselniță teologico-statistică este total invalidă!

 

Argumente istorice și documentare

1. Mai întâi, toți cercetătorii importanți ai tradiției Bibliei sunt de acord că Tora nu este o creație originală, ci este o compilație a mai multor mituri care preexistau în culturile Orientului. Așa cum spune Dr. Christine Hayes – profesor de Studii Religioase la Universitatea Yale,

Biblia nu este o carte! Este o bibliotecă! Este o antologie de scrieri sau cărți. Ea a fost scrisă într-o perioadă foarte vastă de timp, de oameni aflați în situații foarte diferite, răspunzând la lucruri și stimuli foarte diferiți, unii politici, alții istorici, filozofici, religioși sau morali. Sunt mai multe tipuri de material în Biblie.

Această observație este cu atât mai mult valabilă pentru acea parte a Bibliei numită Tora, cea mai sacră scriere a evreilor, lucrare care, tradițional, este atribuită lui Moise. Textul Tora-ei nu provine dintr-o sursă unică. (De altfel, mulți istorici sunt de părere că este foarte puțin probabil ca Moise să fi scris Tora, iar alții sunt de părere că Moise nici nu a existat!). Foarte multe dintre poveștile cuprinse în Tora existau deci cu mult înainte ca Tora să fie compilată. Astfel,

– Povestea Creației provine, în mod clar, din legendele babiloniene consemnate în Enuma Elish.

– Povestea primului cuplu din Grădina Edenului din Geneza 2-3 are afinități clare cu mai vechea epopee babiloniano-asiriană a lui Ghilghamesh.

– Mitul Veghetorilor (Geneza, 6:1-4), conform căruia ființe celeste (considerate îngeri căzuți în tradiția iudaică veche) ar fi coborât pe Pământ, s-ar fi împreunat cu oamenii și ar fi produs niște ființe gigantice (nephilim – ”eroii din vechime, oameni de renume”) era probabil un fragment al mitologiei păgâne despre zei care se împreunau cu oameni pentru a produce eroi/titani (acest mit fiind reflectat și în miturile grecești).

– Mitul potopului din Geneza 6-9 este aproape copie la indigo după un mit mesopotamian consemnat în Epopeea lui Athrahasis și apoi în Epopeea lui Ghilghameș care, la rândul său este similar cu – deși nu derivat din – legenda hindusă a lui Manu și a lui Matsya, avatarul lui Vishnu.

Nu doar atât, dar unele dintre aceste mituri sunt descrise în două variante diferite ceea ce arată că au fost compilate materiale care proveneau din două surse diferite, deci au avut, probabil, doi autori distincți. Astfel, în Tora există două povești diferite ale Creației, două povești ale potopului, cu stiluri distincte, cu vocabulare diferite; în povestea lui Noe exista doua seturi diferite de instrucțiuni pentru alegerea animalelor pentru arcă și două indicii diferite pentru numărul de zile corespunzător duratei potopului etc

Un alt aspect important: moartea și înmmormântarea lui Moise sunt descrise la sfârșitul Tora-ei (ultimele 8 versuri din Deuteronom. Chiar dacă se consideră că Tora a fost scrisă de Moise la inspirație divină, ar fi fost de-a dreptul miraculos ca Moise să-și descrie prohodul! (Din această cauză (și din altele), ideea că Moise ar fi scris Tora este rejectată de cei mai mulți cercetători).

Pentru cercetătorii Tora-ei este ușor de înțeles faptul că, deși evreii au rezistat adorării unor zeități păgâne, au absorbit totuși, în mod voit, o mulțime de elemente de mitologie păgână.

În aceste condiții este absurd să se considere că Tora (sau toată Biblia) este, literă cu literă, o inspirație divină! Este greu de crezut că fiecare bucățică a unui copy-paste atât de evident ar fi divin inspirată, literă cu literă, chiar dacă am admite că toate miturile la care face referire ar fi fost, la origine, de inspirație divină. Tora este deci o creație/compilație umană! Este absurd ca cineva să pretindă inspirație și codificare divină pentru fiecare literă a Tora-ei în aceste condiții!

2. În al doilea rând, textul Tora-ei nu a fost compus dintr-o dată.  Au existat 4 perioade în istoria Tora-ei: o versiune inițială a Tora-ei a cărei compoziție a fost probabil lentă și a durat de la începuturile sale (care nu se cunosc cu exactitate) și până cel mai târziu în 300 ÎC, o a doua perioadă cuprinsă între 300 ÎC și cca 100 DC, o a treia perioadă cuprinsă între 100 DC și 1100 DC și o a patra perioadă care a început în 1100 DC până în zilele noastre. Această concluzie se bazează pe multiple dovezi lingvistice, istorice, arheologice și teologice și este un argument important în defavoarea unei inspirații divine aflate la baza textului biblic.

Ideea că Biblia (și în special Tora) a fost scrisă la dictarea divină a lui Dumnezeu este o convingere religioasă dintr-o perioadă târzie!

3. În al treilea rând, înainte de standardizare au existat mai multe variante ale Tora-ei. Tora este o compilație a mai multor ”familii de texte” separate (numite de cercetători J (Jahwist- c. 900 ÎC), E (Elohist – c.800 ÎC),  D (Deuteronomist – c.600 ÎC) și P (Preoțesc -c.500 ÎC) care au fost scrise și editate împreună cu mult după perioada estimată a morții lui Moise. Cu alte cuvinte a existat o pluralitate de variante înainte ca Tora să devină un text standardizat (adică aproximativ în anul 100 DC).

Cei mai conservatori cercetători ai istoriei Bibliei sunt de părere că Tora a fost compusă în sec al 12-lea ÎEN, dar majoritatea afirmă că textele de bază care au fost compilate au fost scrise mult mai tîrziu. Astfel, se consideră că cel mai vechi text ar fi fost scris în secolul al 9-lea ÎC, compilația finală realizându-se probabil în vremea lui Ezra (sec 4 ÎEN) sau chiar mai târziu.

Evreii din Palestina și din alte părți ale Mediteranei foloseau o varietate de ”ediții” ale Tora-ei: exista deci mai mult decât un singur text, iar textele nu cădeau de acord între ele. Asta se știe din cauză că manuscrisele descoperite la Qumran (sec 2 ÎC -sec 1 DC) nu cad de acord între ele, ca urmare ele reflectă variante diferite ale Tora-ei.

Nu avem absolut nici un indiciu că ar fi existat un singur text originar, adică standard, sacru, acceptat pe scară largă, față de care celelalte variante să constituie depărtări recunoscute de la tradiție.

Nici nu poate fi vorba de o situație particulară, specifică doar regiunii Qumran, locul de descoperire a manuscriselor de la Marea Moartă. Cu alte cuvinte pluralitatea textuală a Tora-ei nu doar că exista, dar era și acceptată și tolerată!  

[/et_pb_text][et_pb_image src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/588011_orig.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Fragment din Manuscrisele de la Marea Moartă (Qumran), Psalmii lui David

[/et_pb_text][et_pb_image align=”center” src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/233603.jpg” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Fragment din Septuaginta – Codex Vaticanus

Textul masoretic (MT, cel care acum constituie stadardul în tradiția iudaică) se bazează pe unul dintre cele trei familii de texte care au fost descoperite la Qumran, motiv pentru care această familie de texte a fost numită Textul Protomasoretic. Celelalte două familii de texte atestate prin descoperirile de la Qumran sunt Septuaginta ebraică (care a fost baza pentru traducerea greacă inițială a Bibliei) și Pentateuh-ul samaritean (SP).

De exemplu, Iisus și discipolii săi au citat mult mai mult din Septuaginta decât din textul care a servit ca bază pentru textul masoretic care este acum standardul pentru Codul Bibliei (adică până la cca 80% dintre citatele date de ei). De ce ar fi folosit ei un text greșit? Fiind evrei și obișnuiți cu tradiția, nu au știut ei mai bine? Este limpede că răspunsul este unul singur: pentru Iisus și apostolii săi nu era atât de important ce text foloseau pentru că, la vremea aceea, nu exista unul singur ”mai bun”. Din moment ce textul după care Septuaginta a fost tradusă (numit Vorlage) a fost ales pentru traducerea în greacă de un grup de învățați evrei este limpede că era acceptat de tradiție.

Abia mai târziu, în primul secol al mileniului I DC, probabil și ca urmare a efectelor produse de nou apăruta sectă creștină și de alte mișcări heterodoxe schismatice din sânul iudaismului care interpretau textele într-un mod propriu și neortodox – standardizarea Tora-ei a fost considerată un proces necesar.

Limbii ebraice i s-a atribuit o autoritate divină, iar textele aramaice sau grecești au fost rejectate. În fapt, evidența științifică indică însă faptul că Textul Masoretic (care servește ca bază pentru aplicarea Codului) nu este textul original.

Un exemplu care indică cât de mari sunt diferențele este Cartea lui Ieremia, în care diferența dintre textul masoretic și cel care a fost utilizat pentru a crea Septuaginta (LXX) este de 6.000 cuvinte (cca 24.000 litere). Nu doar atât, dar capitolele 46-51 din Ieremia apar în Septuaginta la capitolele 25-31, ceea ce indică o posibilă schimbare de poziție în secvența Codului a nu mai puțin de 12.000 litere, ceea ce este enorm! Ținând seama de faptul că scribii Septuagintei (care au redactat Biblia grecească cu mult înainte ca masoreții să standardizeze varianta lor) considerau textul Vorlage ca fiind sacru, problema este că nu putem ști cu certitudine care text este ”mai bun”, deci, chiar dacă ar exista un ”cod biblic”, nu există nici un mod de a afla cu certitudine asupra cărei variante de text ar trebui să-l aplicăm.

4.  Nu în ultimul rând se știe sigur că prezervarea fiecărei litere nu a fost realizată. Dacă o singură literă lipsește din porțiunea de text luată ca bază pentru aplicarea codului, toate exemplele găsite nu au nici o valoare, pentru că secvența de litere se alterează, iar literele nu mai corespund. Orice variație este semnificativă atunci când dorești să ai prezervarea perfectă a fiecarei litere!

Adepții Codului Bibliei consideră că textul Bibliei a fost prezervat cu mare atenție din cele mai vechi timpuri.  Maimonide cerea credincioșilor să creadă că textul actual al Tora-ei este exact la fel ca cel primit de Moise pe Muntele Sinai, fără absolut nici o schimbare, iar teologia iudaică indică că până și o singură literă eronată descoperită într-un text al Tora-ei invalidează acel text.

Este ușor de înțeles de ce ideea că textul Tora-ei ar fi ajuns nemodificat până la noi în procesul transmisiei a devenit atât de răspândită. Cu toate acestea, această afirmație nu se susține! Mai mulți rabinii din Evul Mediu erau conștienți de faptul că existau diferențe între diferitele versiuni ale Tora-ei și că diferitele cuvinte se putea pronunța în diferite moduri, având deci înțelesuri diferite. Comentatori importanți ai Tora-ei din perioada medievală (ca de exemplu rabinul David Kimhi) au fost capabili să susțină ideea unei transmisii incorecte a textului Tora-ei fără ca asta să le pună credința la îndoială.

Se știe că transmisia Bibliei a trecut prin același gen de erori scribale ca orice alt text antic. În această privință textul Bibliei nu este cu nimic diferit de restul textelor antice ajunse până la noi. 

Așa cum Ronald Hendel, profesor de Biblie ebraică la Universitatea California, Berkeley observa în cartea sa The Book of Genesis:

fiecare manuscris evreiesc al Bibliei – inclusiv fiecare manuscris antic al textului masoretic tradițional – are un număr diferit de litere.

Chiar dacă aceste diferențe nu afectează înțelesul textului, apariția (sau dispariția) unei singure litere în secvența de litere echidistante face ca întregul cod să fie invalid.

Înainte ca manuscrisele de la Marea Moartă să fi fost descoperite, existau doar manuscrisele din perioada medievală. Deși între ele exista un grad mare de conformitate, totuși absolut nici un manuscris nu era identic cu oricare altul! Ba chiar unele ediții ale Tora-ei difereau dramatic de altele, fapt care, în mod evident, alterează secvența literelor)

Aceleași familii de texte (MT, LXX și SP) care apar în manuscrisele medievale sunt prezente și în manuscrisele de la Marea Moartă, cea ce dovedește faptul că înainte de anul 300 BC (deci după exilul babilonian) a existat o pluralitate de ediții ale Tora-ei.

De exemplu, există diferențe de 50 de litere între unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă (care este mai vechi) și textul masoretic (care este mai nou și considerat standard pentru Codul Bibliei). Există peste 300 de discrepanțe între citatele din Tora date în Talmud și ediția Koren (din 1966) a textului masoretic, adică cea care a fost folosită în experimentul original al Codului Bibliei. Nu doar atât, dar există pasaje chiar în textul masoretic asupra cărora masoreții aveau mari suspiciuni, după cum ei înșiși menționează.

Așadar, datorită variației textuale nu există nici o modalitate de a stabili că o secvență de litere a fost standard din cele mai vechi timpuri (asta chiar în cadrul tradiției acceptate) și nici care ar fi putut fi acea secvența de litere!

5. În sfârșit, pe lângă variațiile și erorile de scriere, trebuie spus că practicile ebraice de scriere au fost dinamice și nu statice.

Ceea ce diferă fundamental între textele din antichitate și textele ulterioare este stilul de scriere. Acesta a fost mult diferit față de stilul care apare în cartea lui Michael Drosnin (cel după care studiul asupra Codului Bibliei a fost realizat), iar acest aspect este foarte important, pentru că trecerea la un stil nou este întotdeauna însoțită de greșeli scribale. Literele se pot confunda cu ușurință.

În prima perioadă a Tora-ei, textul conținea numai consoane și, de multe ori, nu existau spații între cuvinte. Așa cum am văzut, textul masoretic (MT) este doar unul dintre familiile de texte ale Tora-ei și a fost transmis de-a lungul secolelor începând cu secolul 1 sau 2 DC de gruparea masoreților, devenind abia mai tărziu textul oficial al Tora-ei.

Anterior textului masoretic, Tora conținea doar consoane! Masoreții au standardizat Tora prin adăugarea semnelor vocalice deci există diferențe între textul – acceptat astăzi – al Tora-ei și cel utilizat în antichitate, ceea ce face ca, din start, ideea Codului Bibliei (care se bazează pe ideea transmisiei divine a întregii secvențe de litere, în forma sa inițială, pe care el se bazează) să fie total invalidă!

Înainte ca semnele vocalice să fi fost inserate în textul Torei standadizat de masoreți), anumite consoane numite „mame de citire” se foloseau și pe post de vocale  Această practică a început prin secolul 6 ÎC, adică mult după presupusa viață a lui Moise. ”Mamele” ghidau cititorii în citirea (și intonarea) corectă a textelor. Mai multe manuscrise care aparțin tuturor familiilor de texte silabisesc cuvintele cu sau fără mamele de citire, ca urmare nu există consistență la baza modului de scriere a textului Torei, iar aceasta invalidează teza Codului Bibliei prin faptul că acest cod presupune prezervarea fiecărei litere.

Cineva ar putea specula că rezultatele aplicării codului ar fi mai bune dacă am avea la dispoziție textul original. Evident nimeni nu poate demonstra așa ceva! Chiar dacă acceptăm ideea că Biblia este divin inspirată și că Dumnezeu ar fi ascuns acolo un cod, din moment ce nu se știe cu certitudine care secvență de litere a fost cea originală, nu putem afla acest cod! Ca urmare, din moment ce fiecare literă este necesară pentru ca Codul să fie corect, secvența actuală a codului Bibliei este total irelevantă.

În concluzie, afirmația potrivit căreia Dumnezeu ar fi inserat un cod special în Tora atunci când l-a inspirat pe Moise (sau pe altcineva) să scrie Tora nu poate sta în fața dovezilor pe care le posedăm astăzi. Nu există nici un mod prin care putem afla sau determina sau reconstitui acest text și – un aspect și mai important pentru această discuție – este clar că secvența fidelă a literelor din acel text s-a modificat substanțial în timp pentru că structura manuscrisului, modul de scriere, sintaxa și gramatica limbii ebraice care a produs la origine Tora, s-au schimbat – într-un mod ușor demonstrabil – de-a lungul timpului.

 

Lipsa de consistență și credibilitate a metodei

Cercetătorii Codului Bibliei nu se obosesc să păstreze o consistență în căutările lor. Pornind de la o literă ei caută atât către stânga, cât și către dreapta, de jos în sus, de sus în jos și diagonal, poate-poate vor găsi câte o propoziție interesantă.

Evident, ei nu țin seama de faptul că limba ebraică se citește de la dreapta la stânga și nu de la stânga la dreapta. (De exemplu, în celebra profeție legată de Yitzhak Rabin, numele asasinului, ”Amir”, a fost găsit prin citire inversă, neconformă cu regula limbii ebraice). Mai mult, sunt unii care aplică Codul Bibliei nu doar la textele ebraice, ci și la Noul Testament sau la traduceri ale Bibliei în engleză sau în alte limbi, ceea ce este de-a dreptul hilar!

Alții (ca de exemplu Grant Jeffrey, autorul unei cărți bine-vândute despre Cod) iau în considerare numele ”biblice” atât în ebraica antică, cât și în cea modernă (nemaivorbind de faptul că numele din Noul Testament ar trebui considerate în silabisirea lor din limba aramaică, care era limba vorbită de Iisus și de discipolii săi). Era normal ca măcar modul de silabisire a numelor care sunt căutate în text să fie stabilit dinainte.

La fiecare căutare de indicii pe care o realizează, partizanii teoriei Codului refuză să avanseze o ipoteză cu privire la numele sau la modul de silabisire (a secvenței de litere care rezultă) care ar constitui o dovadă că Codul funcționează, adică refuză să formeze mai întâi o ipoteză care să poată fi testată ulterior. Cu alte cuvinte, ei caută fără să stie ce caută și fără să știe cum caută, iar ceea ce găsesc, găsesc la întâmplare!

Cititorul își poate pune și alte întrebări legitime. Din moment ce Codul Bibliei poate fi descifrat – realist vorbind! – cu ajutorul computerului, si nimeni nu a putut să facă asta înainte de inventarea computerului, ce rost a avut ca Dumnezeu (sau extratereștrii, potrivit lui Drosnin) să codeze lucrurile astfel? Ce semnificație putea avea acest cod pentru cineva din epoca antică sau medievală care nu putea aplica codul computerizat? Cine putea atunci (și cine poate acum – fără computer – să numere Cartea Genezei din 4772 în 4772 litere pentru a afla că un premier israelian urma a fi asasinat.  

Și ce rost ar fi avut ca Dumnezeu să creeze un cod pe care să i-l inspire lui Moise, dar apoi să nu-l poată prezerva? Și ce semnificație pot avea ”descoperirile” lui Drosnin cu referire la evenimente care deja s-au petrecut? Și ce predicții semnificative au făcut deja proponenții Codului în baza aplicării acestuia, predicții care să fi fost deja confirmate? Și cum se pot justifica contradicțiile filozofice și teologice care apar aici între ideea de predestinare completă pe care existența codului o implică și cea de libertate de alegere?

 

Codul lui Iisus

Evident, acceptarea ideii că Biblia ar avea ascuns un cod divin misterios prin care tainele viitorului pot fi descifrate, trebuia să conducă, inevitabil, la convingerea că divinitatea lui Iisus și identitatea sa cu Mesia ar putea fi indicate de acest cod.

Astfel, propunătorii acestei idei (cum ar fi Grant Jeffrey) au găsit, inevitabil, câteva astfel de corelații în Cartea lui Isaia, cap 52-53. Nu voi repeta aici argumentele documentare și istorice care sunt valabile și în cazul ”codului lui Iisus”.  Ideea aici este că nu putem fi deloc siguri de autenticitatea și prezervarea întregii secvențe de litere din Cartea lui Isaia (sau din oricare altă parte a Bibliei)

Însă, așa cum era de așteptat, critici ai Codului sau evrei ortodocși adepți ai Codului au căutat și ei – și au găsit ușor – prin aplicarea regulilor codului la textul biblic și mesaje care afirmă că: ”Iisus este un profet fals”, ”Iisus este un mincinos”, ”Iisus este Satan” sau că Mesia este Buddha, Mahomed sau David Koresh etc. Nu există nici o metodă pentru a diferenția între descoperirile care ne convin și cele care nu ne convin în urma aplicării codului!

 

Argumente matematice și statistice

Dacă facem abstracție de problema (care, în fapt, este, de netrecut, din toate punctele de vedere!!!) a validității și autenticității oricărui text biblic folosit de proponenții Codului, întrebarea care se pune este dacă din punct de vedere statistic, rezultatele aplicării Codului sunt cu adevărat semnificative, adică dacă apariția lor are o probabilitate mai mare decât întâmplarea.

Autorii Codului au construit o ”sită” pentru localizarea unor ”perechi semnificative de nume, date și evenimente” la care ei s-au gândit că ar putea fi ”sistematic ascunse” în textul biblic. Apoi au aplicat aceeași ”sită” la un text de control (non-biblic) și la versiuni amestecate ale ambelor texte (biblic și non-biblic) pentru a observa dacă, dpdv statistic, textul biblic este mai semnificativ.

La suprafață, după criteriile cercetătorilor, numărătoarea biblică pare a fi mai ridicată dpdv statistic. Problema este că nu este foarte clar ce anume înseamnă ”perechi semnificative” sau ”sistematic ascunse”.

Avocații Codului nu au argumentat clar un standard de falsificabilitate a metodei, adică nu pot indica clar criteriile care ar putea preciza cu certitudine că rezultatele aplicării secvenței de litere echidistante ar fi false.

Să vedem câteva probleme cu teoria inițială. Refutarea matematică și statistică a argumentării lui Witzum a fost realizată de matematicianul australian Brendan McKey, membru al Academiei Australiene de Științe (McKey, Brendan & co. – Solving the Bible Code Puzzle) Nu voi reproduce aici toată argumentația lui McKey.

Una din probleme ține de criteriile de alegere a listei rabinilor. Pentru unii rabini sunt alese doar datele de naștere, pentru alții doar de deces, pentru unii sunt alese alte date decât cele utilizate în Enciclopedia Marilor Personalități ale Israelului (a lui Mordechai Margaliot), unele date fiind disputate. Datele nu includ anul (acest lucru este ciudat, dar foarte convenbil pentru proponenții teoriei) și adesea sunt tolerate în mai multe variante de scriere (unele dintre ele neacceptate prin convențiile de scriere tradiționale).

Potrivit afirmațiilor lui Menachem Cohen, de la Departametul de Studii Biblice al Universității Bar-Ilan (universitate care, potrivit afirmațiilor proponenților teoriei codului, ar fi furnizat lista preliminară a acestor apelative în baza unor liste bibliografice), listele cu apelativele rabinilor folosit în studiu ”nu au nici o bază științifică, fiind în totalitate rezultatul unei alegeri inconsistente și arbitrare”.

În totalitate, pentru cei 32 de rabini, autorii codului au acceptat peste 100 de apelative! Datele corespunzătoare unor rabini sunt la mare distanță de datele lor (de naștere sau de deces) reale…în fapt, cele mai multe sunt mai apropiate de datele altor rabini decât de ale lor.

În studiile sale, McKey demonstrează că doar câteva schimbări (total acceptabile din punct de vedere istoric și lingvistic) în datele cuprinse în această listă anulează complet rezultatele ”semnificative” (dpdv probabilistic) obținute de proponenții codului.

(Poți citi aici argumentația lui McKey).

 

Codul lui Moby Dick

Într-un interviu din 9 iunie 1997 luat de Newsweek lui Michael Drosnin, autorul bestsellerului Codul Bibliei, acesta, enervat de criticile la adresa codului, a lansat următoarea provocare:

Când criticii mei vor găsi un mesaj despre asasinarea vreunui prim ministru, incriptat în paginile cărții ”Moby Dick”, atunci îi voi crede!

Brendan McKey a acceptat provocarea și, prin utilizarea acelorași secvențe de litere echidistante folosite de proponenții ”codului”, dar aplicate asupra cărții Moby Dick, a găsit ‘mesaje’ despre asasinarea mai multor prim-miniștri, ca să nu mai vorbim de moartea unor mari celebrități sau demnitari cum au fost: Prințesa Diana, John F. Kennedy, Abraham Lincoln, Leon Trotzki, Indira Gandhi sau Martin Luther King.

Rezultatele lui McKey sunt chiar mult mai spectaculoase decât cele obținute de proponenții Codului Bibliei (ceea ce i-a făcut pe unii adepți ai Codului să înceapă să afirme că Moby Dick chiar a făcut aceste predicții și că Herman Melville a fost divin inspirat când a scris-o). Iată numai câteva mostre:

 

[/et_pb_text][et_pb_image align=”center” src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/8243427_orig.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Asasinarea Indirei Gandhi

[/et_pb_text][et_pb_image align=”center” src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/8346112_orig.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Asasinarea Guvernatorului (Gn.) Abraham (”Abe”) Lincoln

[/et_pb_text][et_pb_image align=”center” src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/2387052_orig.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Asasinarea lui M.L.King

[/et_pb_text][et_pb_image align=”center” src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/946916.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Asasinarea lui Trotsky (cu un ciocan de gheață)

[/et_pb_text][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Experimente similare (cu rezultate spectaculoase) au fost făcute cu alte romane (de exemplu cu Război și pace a lui Lev Tolstoi), cu pasaje din ziare, cu cărți de telefon etc.

McKey afirmă:

Nici o lege a probabilității nu a fost violată aici [în experimentul cu Moby Dick], nici măcar ajustată puțin. Acest lucru este valabil, de asemenea, și în cartea lui Drosnin. Imediat ce înveți regulile lui Drosnin (adică nici una) și metoda lui (puțină programare haotică) poți găsi lucruri ca acestea oriunde. Motivul pentru care pare ceva spectaculos este faptul că numărul lucrurilor posibile pe care le poți căuta și a locurilor în care te poți uita este mult mai mare decât îți poți imagina.

Câteva gânduri de final

Viziunea mea implică faptul că viața și tot ceea ce trăim are o semnificație intrinsecă, adică există o ”Dharma” sau un ”Tao” al vieții, o ordine ascunsă în toate lucrurile și asta dincolo de semificațiile subiective pe care avem tendința să le atribuim (individual sau colectiv) vieții, de aceea sunt absolut convins că este posibil ca ceva foarte inspirat să ascundă mai multe ”văluri” de interpretare.

Cu toate acestea, în nici un caz nu se poate ca un înțeles superior să fi putut fi codificat într-un mod atât de naiv într-un text atât de controversat.

Această găselniță este periculoasă pentru că alimentează ideologii false. Există foarte multe idei mesianice și apocaliptice, foarte multe deviații argumentate de adepții Codului Bibliei (cum ar fi, de exemplu, credința în creaționismul extraterestru, argumentată de cel mai înfocat adept al Codului, autorul Michael Drosnin). Întotdeauna vor exista oameni care vor crede cu superficialitate astfel de găselnițe și, din minciună în minciună, dintr-o credință falsă în alta, se ajunge la aberații ideologice care sunt apoi perpetuate fără discernământ și produc ravagii în mentalitatea colectivă.

Ideea codului Bibliei este doar expresia exagerată a tendinței noastre naturale de a căuta și a găsi paternuri peste tot în jurul nostru; felul în care găsim aceste paternuri și modul în care atribuim semnificație lucrurilor ne poate însă conduce, dacă nu suntem atenți, la amăgire și decepție.

 

Bibliografie selectivă

 

Brendan McKay etc, Scientific Refutation of the Bible Codes

Brendan McKey – Assassinations Foretold in Moby Dick!

Drosnin, Michael – Codul Bibliei, Editura Nemira

Hayes, Christine – Introduction to the Old Testament, Curs Yale University

Heiser, Michael S. – Spelling the End of Grant Jeffrey’s ‘Jesus Codes

Ingermanson, Randy – The Alleged “Bible Code”

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Nassim Haramein minte în filmul Thrive

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|0px|0px” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

 

Producătorii documentarului Thrive au recunoscut public că afirmația lui Nassim Haramein – potrivit căreia simbolul Florii Vieții ce apare într-una din rocile templului lui Osiris din Abydos, Egipt, ar fi ”imprimată în structura atomică a rocii” – este falsă !

Această afirmație a lui Haramein apare și în documentarul său numit Black Whole și fundamentează convingerea sa în realitatea extratereștrilor antici.

Iată ce spune Nassim Haramein în Thrive:

Foarte puține înscrisuri apar în Templul lui Osiris, totuși există o informație foarte semnificativă în acel templu; este un desen foarte vag, dar totuși clar și precis. [Acest desen] nu este gravat în rocă, nu este sculptat. El este imprimat în structura atomică a rocii, într-un mod cu totul extraordinar.

(Poți vedea aici afirmația lui Haramein și deducțiile sale din filmul Thrive).

Ei bine, producătorul filmului nu mai este deloc sigur de afirmația lui Haramein și, la secțiunea ”Fact Check” a website-ului de promovare a filmului și a ideilor din acest film, menționează următoarele:

După finalizarea și lansarea filmului Thrive am primit noi informații care atestă faptul că, potrivit opiniei unor experți- simbolul Florii Vieții de la Abydos ar fi imprimat [în rocă] cu vopsea de ocru, ceea ce ar data desenul în secolul 1 EN. A fost, în mod clar, concepută să reziste testului timpului, iar pentru a face testări mai aprofundate ar fi necesară prelevarea unei bucăți din rocă, ceea ce în prezent nu este permis. Deci rămâne un mister deschis.

 

Referința de bază a lui Nassim Haramein a fost o afirmație a lui Gregg Braden din cartea sa ”Awakening to Zero Point” (”Trezirea la Punctul Zero”), în care, la pagina 135, el scrie : ”Aceste frumoase coduri geometrice nu au fost gravate sau sculptate în pereții duri de granit – ele sunt , literalmente, ”arse” în piatră printr-un proces care nu este înțeles în prezent”.

(Poți vedea textul dezmințirii aici, la secțiunea The Code).

Nu mai rămâne nici măcar ”un mister deschis” faptul că ”savantul” Nassim Haramein face afirmații fără acoperire (după cum voi demonstra și în alte articole). Nu există nici o dovadă că desenul ar fi fost ”ars în structura atomică” a rocii (indiferent ce-o fi însemnând asta în mintea lui Haramein)!

Poate că pasiunea lui Haramein pentru Floarea Vieții – concept a cărei teoretizare a copiat-o din altă parte- îl împinge să ”înflorească” mereu lucrurile pe care le spune, atunci când vrea să iasă în evidență (ceea ce se întâmplă mai tot timpul!). Nici măcar Gregg Braden nu a pomenit nimic de ”structura atomică a rocii”. Haramein nu se poate abține să ne arate că latura lui ‘savantă’ se confundă cel mai adesea cu cea de șmecheraș cu imaginație foarte bogată!

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

O fantomă numită Nibiru (I)

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

Una dintre cele mai scrântite idei care se vehiculează deja de 40 de ani încoace este cea legată de existența lui Nibiru.

Legenda lui Nibiru

Nibiru este o presupusă planetă misterioasă din Sistemul Solar. Potrivit teoriei lui Zecharia Sitchin – unul dintre adepții teoriei creării umanității de către extratereștri, Nibiru ar avea o orbită eliptică de 3600 de ani în jurul Soarelui și ar fi locuită de o rasă superioară extraterestră numită anunnaki care ar fi adevărații noștri creatori.

Pe celebrul sigiliu cilindic sumerian VA243 pe care Sitchin își bazează teoria legată de Nibiru (v. cartea sa A 12-a Planetă), cele 11 presupuse planete sunt asezate circular in jurul unei stele cu 6 colțuri, lucru care – în viziunea lui Sitchin – ar fi arătat faptul că sumerienii știau că Pământul se rotește în jurul Soarelui, ceea ce este fals!

[/et_pb_text][et_pb_image align=”center” src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/9288348_orig.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Sitchin interpretează sigiliul considerând că doar extratereștrii puteau revela oamenilor situația exactă a organizării sistemului solar și a ordonării heliocentrice a planetelor. (incluzând astfel și planetele invizibile cu ochiul liber – Uranus, Neptun și Pluto).El consideră că punctul din colțul din stânga-sus al imaginii este planeta misterioasă – Nibiru, planeta extratereștrilor anunnaki.

În teoria lui Sitchin, Luna, Pământul și Pluton au apărut în urma unui eveniment apocaliptic în care ar fi fost implicat Nibiru și o planetă aflată atunci între Marte și Jupiter (adică în locul în care acum se află Centura de Asteroizi) planetă pe care Sitchin o identifică în scrierile sumeriene cu Tiamat.

Planeta Marduk / Nibiru ar fi sosit de undeva din spațiu orbitând în direcție opusă față de restul planetelor. Forța gravitațională a lui Neptun ar fi curbat orbita lui Marduk , aruncându-l în sistemul solar (tot în sens retrograd). Gaga, un satelit al lui Saturn ar fi fost aruncat din orbita sa de Marduk, devenind Pluto, acolo unde este el astăzi.

[/et_pb_text][et_pb_image src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/1413897176.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″]

Mai departe, – afirmă Sitchin- atunci când Marduk a trecut din nou peste orbitele planetelor intra-neptuniene, s-a ciocnit cu Tiamat, care orbita la acea vreme între Marte și Jupiter. Jumătate din Tiamat ar fi fost distrusă la impact, devenind Centura de Asteroizi. Cealaltă jumătate din Tiamat a fost lovită de una din lunile lui Tiamat, a fost expulzată din orbita sa către interior și a devenit Terra, iar una din lunile lui Tiamat (Kingu) a devenit Luna. Marduk / Nibiru ar orbita și acum într-o orbită eliptică și o mișcare retrogradă venind de undeva din afara lui Neptun și intrând în Centura de Asteroizi, într-un ciclu retrograd de 3600 de ani.

În afară de faptul că steaua cu 6 colțuri împreună cu punctele din jurul ei nu reprezintă în nici un caz sistemul solar (aspect care va fi demonstrat într-un articol), există nenumărate probleme în această teorie, probleme care indică fără nici un dubiu că teoria este total invalidă:

Scenariul teoriei sistemului solar al lui Sitchin este de neconceput din punct de vedere al legilor astrofizicii

– Din cauza efectului gravitațional al lui Nibiru și a mișcării sale retrograde, orbita lui Neptun nu ar fi putut fi circulară, așa cum este. La fel este și cazul cu orbitele lui Uranus și Jupiter.

– Sitchin nu ne spune în ce fel a ajuns Gaga-Pluto acolo unde se află și nici din ce cauză a ajuns să-și circularizeze orbita. Nu ne spune nici din ce cauză alte luni ale lui Saturn nu au sfârșit la fel ca Pluto.

– La impactul lui Nibiru/Marduk cu Tiamat ambele planete ar avea orbitele serios afectate și ambele și-ar încetini mișcarea.

– La ieșirea din centura de asteroizi, Nibiru, năucită deja de izbitura cu Tiamat, ar fi trebuit să ajungă de-a dreptul în comă la reîntâlnirea cu Saturn, Uranus, Neptun și chiar și Pluto, afectându-le la rândul său.

– Sitchin nu ne spune cum se face că orbita jumătății din Tiamat pe care el o identifică cu Terra a ajuns circulară și de unde și-a luat Terra accelerația adițională necesară pentru aceasta.

– La fel, Sitchin nu ne spune în ce fel a ajuns orbita lui Kingu (Luna) circulară, în jurul Pământului și cum de a ajuns Luna să aibă o rotație sincronă cu a Pământului, după ce în prealabil a fost satelitul unei planete de două ori mai mare decât acesta.

– Sitchin nu ne explică ce se petrece cu Nibiru, cu locuitorii săi și cu asteroizii pe care Nibiru îi întâlnește de fiecare dată când trece prin Centura de Asteroizi. Ce s-ar petrece dacă Nibiru s-ar lovi de Ceres (cca 1000 km în diametru), de exemplu, și cum ar supraviețui anunnaki unui asemenea impact?

Lipsă de fidelitate a reprezentării

Dacă acele puncte reprezintă cu adevărat planetele din sistemul solar, de ce nu sunt ele dispuse la scară (măcar aproximativ) proporțional cu distanța lor față de Soare? În loc de asta, ele sunt aranjate circular în jurul stelei cu 6 colțuri (despre care Sitchin afirmă că reprezintă Soarele). Această reprezentare nu ar avea prea mult sens pentru cineva care ar dori să înțeleagă sistemul solar.

Sitchin afirmă că cele 11 puncte reprezintă planetele în ordinea distanței lor față de Soare, de la Mercur la Pluto. Dar afirmând asta, el se referă la un alt desen, realizat chiar de el, pentru a explica sigiliul (fig 100 / stanga) – desen în care Sitchin modifică dispunerea și diametrul punctelor respective pentru a se potrivi cât de cât cu realitatea din sistemul solar (a se compara și cu fig.101 / dreapta, care este copia imaginii de pe sigiliu).

[/et_pb_text][et_pb_image src=”https://hermetica.ro/wp-content/uploads/2018/02/1413898264.png” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

 

De exemplu:

Pluto apare aproape la fel de mare ca și Pământul deși este cu ceva mai mare decât Luna. Marte apare de aceeași mărime ca și Pământul, deși este jumătate din diametrul acestuia. În realitate, Jupiter și Saturn sunt mult mai mari decât Uranus și Neptun decât în reprezentarea de pe sigiliu.

Pluto nu este la locul său în ordinea distanței planetelor față de Soare

Sitchin ne arată faptul că, în reprezentarea ordinii planetelor pe sigiliu, ”micuțul Pluto nu este unde ar trebui să fie (după Neptun), ci apare între Saturn și Uranus”. În desenul său explicativ arătat mai sus (fig.100/stânga) Pluto este poziționat după Neptun – așa cum este normal, dar pe sigiliu Pluto apare după Saturn !

După părerea lui Sitchin, Pluto a fost un satelit al lui Saturn expulzat dincolo de orbita lui Neptun înainte ca Pământul să se fi format. Dar punctul lui Pluto apare la mare distanță de punctul care-l simbolizează pe Saturn (de fapt apare aproape la mijlocul distanței dintre punctul lui Saturn și cel al lui Uranus) și nu lângă Saturn (așa cum era normal dacă Pluto era satelit al lui Saturn).

În plus, mă întreb cum puteau anunnako-extratereștrii să greșească explicația lor referitoare la poziția lui Pluto cu mai bine de 4 milioane de km (adică cu distanța imensă necesară pentru a-l ”păstra” pe micuțul Pluto ca satelit al lui Saturn), din moment ce ”revelația” lor legată de dispunerea planetelor în sistemul solar arată Pământul și Luna aproximativ în locul unde ar trebui să fie după crearea lor, dar pe Pluto îl arată – conform interpretării lui Sitchin – acolo unde se afla înainte de crearea acestora. Erau chiar atât de nătărăi?

Este clar că Sitchin interpretează sigiliul așa cum îl taie capul ! Pentru el nu este mare problemă faptul că sumerienii l-au pus pe Pluto între Saturn și Uranus, și nu după Neptun. Acesta este doar un detaliu neînsemnat în marea epopee extraterestră pe care o Sitchin o țese cu fantezie și diletantism.

Venus apare după Mercur (sau este reprezentat mai mic decât Mercur)

Nu poți să nu râzi când vezi cum Sitchin se străduiește să potrivească toate lucrurile (indicii, argumente etc) astfel încât totul să iasă așa cum imaginează el ! Dpdv. astronomic, Venus este aproape de 3 ori mai mare în diametru decât Mercur; cu toate astea, pe sigiliu – dacă ne luăm după interpretarea lui Sitchin – Venus ar avea diametrul mai mic decât al lui Mercur sau ar apărea înaintea lui Mercur (adică exact pe dos) în ordinea distanței față de Soare (din moment ce punctul cu diametrul mai mare este mai apropiat de steaua centrală cu 6 colțuri).

Lunile altor planete nu sunt reprezentate

În imaginea sigiliului, deși Luna – luna Pământului și Pluto (inițial luna lui Saturn în viziunea lui Sitchin) apar, nici o altă lună nu este reprezentată, cu toate că unele luni sunt imense: Ganymede (una dintre lunile lui Jupiter) și Titan (lună a lui Saturn), de exemplu – care sunt ambele mai mari decât Mercur, Luna sau Pluto – nu sunt reprezentate; Calisto, Io sau Europa (luni ale lui Jupiter) sau Triton (luna lui Neptun) – care sunt toate mai mari decât Pluto – nu figurează niciunde; iar Charon, care este companionul lui Pluto și are peste jumătate din mărimea acestuia, nu este indicat nici el.

Iată o imagine realizată la scară, cu dimensiunea lunilor fiecărei planete din Sistemul solar prin comparație cu Pământul:

 

Alte corpuri trans-neptuniene nu sunt reprezentate

Eris, Makemake, Haumea sau Sedna nu sunt reprezentate. Dacă un obiect trans-neptunian cum este Pluto era considerat planetă de Sitchin (și de anunnaki), atunci și Eris – care probabil este mai mare decât Pluto -, Makemake, Haumea sau Sedna ar trebui luate în considerare, ceea ce arată că teoria lui Sitchin legată de a 12-a planetă indicată de tabletele sumeriene este total falsă. Nu știau annunaki de Eris și Sedna? Se pare că nu, și există o singură cauză pentru asta: pentru că la vremea când a scris cartea nici Sitchin nu știa, pentru că încă nu se descoperiseră!

[/et_pb_text][et_pb_code _builder_version=”3.18.4″]TheTransneptunians Size Albedo Color[/et_pb_code][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]

Nu există nici o consemnare astronomică a lui Nibiru (cu excepția interpretării date de Sitchin tradiției sumeriene)

De ce nu există date despre Nibiru în ultimii 3600 de ani de observații astronomice (adică pe durata unei presupuse revoluții complete a lui Nibiru)? Cu siguranță chinezii sau indienii – care au făcut observații astronomice de mai bine de 5 milenii încoace – ar fi observat și ar fi menționat un asemenea corp ceresc neobișnuit care ar fi vizitat spațiul cosmic vizibil ! Sunt sigur că adepții lui Sitchin scotocesc la ora actuală și prin cele două tradiții mai sus-menționate (în modul lor superficial, ca de obicei!) pentru a găsi indicii, dar până acum n-au arătat nimic.

Legea lui Bode infirmă, nu confirmă teoria lui Sitchin

Sitchin aduce Legea lui Bode ca argument în sprijinul teoriei sale asupra modului în care Pământul și Luna s-ar fi format din bucăți ale planetei care orbita cândva între Marte și Jupiter. El afirmă că, pentru ca legea lui Bode să fie respectată, între Marte și Jupiter ar fi trebuit să se fi format o planetă. Este adevărat! Dar Sitchin folosește Legea lui Bode (și orice alt argument științific) doar atunci când îi convine! El nu arată și faptul că, pentru ca legea lui Bode să fi fost respectată, Pământul trebuia să se fi format de la bun început exact acolo unde se află, lucru care infirmă teoria lui !

Dacă Nibiru există, viața pe acolo ar fi cam ciudată

O planetă cu o durată orbitală de 3600 ani și cu o orbită atât de neobișnuită ar fi – în cea mai mare parte a acestei durate – la o distanță enormă de Soare. Lumina solară nu ar ajunge acolo; Nibiru ar fi în beznă completă, iar căldură ar putea primi doar de la un eventual miez fierbinte pe care planeta l-ar avea (ceea ce ar fi destul de puțin probabil totuși!). Oare ce fel de civilizație atât de avansată ar fi putut construi anunnaki în condițiile acelea?

Rămâne apoi de explicat cum ar face față locuitorii lui Nibiru la schimbările dramatice de climat care ar apărea atunci când planeta ar intra în interiorul orbitei lui Saturn, când ar intra în contact cu căldura și lumina solară sau când ar fi lovită de sumedenia de asteroizi din Centura Kuipper sau din Centura de Asteroizi.

Diletantism astronomic total la Sitchin

Pentru a demonstra felul în care unele pasaje din textele sumeriene pot fi adaptate la o explicație a dinamicii orbitale a celei de-a 12-a planete, Sitchin prezintă următoarea figură (114):

[/et_pb_text][et_pb_image src=”https://radutimis.com/ro/xenos/wp-content/uploads/2018/02/5762358.jpg” _builder_version=”3.18.4″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]

Figura arată planetele aflate în interiorul orbitei lui Jupiter, precum și ipotetica orbită a lui Marduk, pe care am văzut că Sitchin îl consideră a 12-a planetă. Sitchin trage o linie între punctul care indică Terra și punctul A în care spune că inițial Marduk devine vizibil de pe Pământ (conform textului citat de Sitchin; această linie trece prin Mercur, iar unghiul dintre aceasta linie și linia care unește Pământul cu centrul Soarelui ar fi de cca 30 grade).

Apoi trage o linie între Pământ și punctul în care orbita a lui Jupiter intersectează presupusa orbită a lui Marduk (care, apropos, este denumirea lui Jupiter în astronomia și astrologia babiloniană, lucru cu care ”expertul” Sitchin nu este de acord și care ar fi – de fapt chiar este! – demolator pentru toată teoria lui Sitchin), iar această linie ar fi la alte 30 grade față de prima.

Apoi Sitchin prelungește linia care unește centrul Soarelui cu Pământul până la intersecția cu Centura de Asteroizi (punctul C în care Marduk ar ajunge la un moment dat la perigeul său, punct în care – după Sitchin, by the way!- Marduk primește numele de Nibiru)

Sitchin vrea să explice felul în care Marduk ar ajunge să ocupe aceste trei poziții diferite în relație cu Pământul, poziții consemnate de observatorii sumerieni. Dar există o problemă uriașă cu această interpretare: Marduk se mișcă, dar Pământul stă pe loc! Dacă Marduk este vizibil pentru prima dată de pământeni în punctul A, este evident că atunci când Marduk ar ajunge în punctul B, Pământul ar fi parcurs o bună bucată din orbita sa în jurul Soarelui, deci unghiul dintre acest punct, Pământ și Soare ar fi cu totul altul decât cel argumentat de Sitchin conform textului sumerian, adică 30 grade). Și același lucru este valabil și pentru relația dintre Pământ și
punctul C.

Sitchin nu caută să explice doar niște unghiuri posibile pe care Pământul le poate face cu trei poziții diferite ale lui Marduk (oricum e clar că orice astfel de unghi ar fi posibil!), ci arată felul în care -conform textului sumerian – pământenii l-ar fi observat pe Marduk, la aceeași trecere prin sistemul solar, în trei puncte diferite! Ori asta este imposibil!

(va urma)

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Fața întunecată a teoriei lui Zecharia Sitchin

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|48px|0px” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

 

Ce s-ar întâmpla dacă ipoteza creării oamenilor de astronauții antici – propusă de Zecharia Sitchin – ar fi corectă? Ce implicații ar avea această teorie dacă ar fi adevărată?

Răspunsurile sunt evidente! Ar însemna că:

1. Ființa umană este lipsită de demnitate inerentă (fiind creată, la urma urmei- conform interpretării dată de Sitchin tradiției mesopotamiene – pentru a fi un sclav al extratereștrilor).

2. Nu există nici un scop mai înalt pentru viața ființei umane (din moment ce a fost creată de o ființă care a fost creată la rândul ei, nu poate să transceandă condiția unei creaturi).

3. Ar însemna că ideea legată de superioritatea unei rase față de alta este adevărată (din moment ce mai mult din sângele ”divin” a lui anunnaki a ajuns la unii oameni decât la alții – conform interpretării lui Sitchin).

4. Creatorii extratereștri nu ne sunt ”frați cosmici”, ci stăpâni! Ei au drepturi asupra noastră (vezi și răspunsul nr.1).

Și câteva întrebări adiacente. Dacă extratereștrii ne-au creat (prin manipulare genetică pentru a fi sclavi, potrivit teoriei lui Zecharia Sitchin), oare ne și iubesc? Cum putem ști asta? Și ce fel de iubire ar fi aceea? Și cum putem să avem încredere în ei?

[/et_pb_text][et_pb_image src=”https://radutimis.com/ro/xenos/wp-content/uploads/2018/03/Prometheus-extratrestri-antici.jpg” align=”center” _builder_version=”3.0.105″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]Deși într-o formă foarte comercială, aceste întrebări sunt ridicate și în filmul SF Prometheus, film care are la bază ideea panspermiei directe și care a fost parțial inspirat de teoria astronauților antici (iar ”răspunsurile” filmului – dacă ar fi să imaginăm un scenariu de pornire similar cu al acestuia – nu sunt deloc încurajatoare).

Mi se pare uluitor faptul că cei care promovează ideile aberante ale lui Sitchin nu-și pun deloc nici măcar una dintre aceste întrebări de bun simț![/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Simbolismul masonic al lui Sirius

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”20px|0px|48px|0px”][et_pb_row custom_padding=”0|0px|48px|0px|false|false” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][/et_pb_text][et_pb_code][/et_pb_code][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Ipoteza psihosocială a fenomenului OZN

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.22.3″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false” _builder_version=”3.22.3″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

 

În ufologie, ipoteza psiho-socială (abreviată PSH, după denumirea englezească) argumentează că foarte multe rapoarte OZN pot fi cel mai bine explicate prin mijloace psihologice sau sociale. Ea arată că cele mai multe rapoarte OZN au explicații foarte convenționale (ele sunt obiecte celeste, lumini de avioane, baloane, fenomene meteorologice, alte lucruri greșit intepretate sau chiar falsuri grosolane), dar care – datorită atmosferei emoționale și a convingerilor generale ale observatorilor – sunt distorsionate și transformate în altceva.

Ipoteza devine și mai necesară atunci când o mulțime de indivizi pretind că au avut întâlniri de gradul 3 cu extratereștri de pe Venus sau Marte (ambele planete fiind nelocuite) sau când există un fenomen de o atât de mare amploare cum ar fi cel al contactaților prin channeling (persoane care pretind că se află în legătură telepatică cu ființe de pe alte planete), adică tot felul de situații care pot fi explicate mult mai bine prin diverse impregnări culturale și religioase, halucinații, vise vizionare, fantezie debordantă sau prin alte procese mentale.

Observarea acestei tendințe foarte răspândite de a folosi fantezia pentru a distorsiona atât de tare rapoartele și implicațiile fenomenului OZN întărește concluzia că Ipoteza Extraterestră (ETH) este falsă și nenecesară și – potrivit legii lui Occam – probabil incorectă!

Ipoteza psiho-socială este foarte răspândită printre ufologiștii din Franța și Marea Britanie. Este deci important de înțeles că Ipoteza Psiho-Socială (PSH) a fost dezvoltată ca răspuns la Ipoteza Extraterestră (ETH), dar – spre deosebire de cei care adoptă un scepticism radical cu privire la această ipoteză – nu consideră că fenomenul OZN în sine nu este real!

Cu toate acestea ea afirmă că dacă mitul popular al vizitării Pământului de navele extraterestre nu ar fi existat, ar fi fost considerat de la sine înțeles faptul că rapoartele OZN erau generate de observații ale unor obiecte zburătoare neobișnuite sau ale unor fenomene naturale și că imperfecțiunile percepției umane și ale memoriei puteau justifica anumite detalii stranii sau inconsistențe din rapoarte. Nimeni n-ar fi argumentat faptul că apariția unor obiecte aeriale stranii este o dovadă a vizitării Pământului de extratereștrii, decât dacă ar fi existat suficiente motive de a face asta!

Mulți critici ai acestei ipoteze (PSH) presupun din start că ea și-ar fi propus să explice toate rapoartele OZN, dar nu acesta este adevărul! Scopul acestei ipoteze este de a dezbrăca fenomenul de elementele psihologice și mitologice care îl învăluie, astfel încât doar faptele să rămână în ecuație.

Asta pentru că ceea ce începe adesea doar ca o serie de observații a unor fenomene aeriene neobișnuite se transformă, de regulă, într-o năucitoare mitologie stelară și într-un amestec de false interpretări și credințe desprinse din câteva mituri OZN la modă, atrăgând o mulțime de șarlatani, fanteziști și creduli care transformă fenomenul într-un adevărat scenariu science-fiction. Și, adesea, valurile de rapoarte care leagă OZN-urile de vizitarea extraterestră sunt puse în relaâie cu momentele de mari schimbări sociale sau în perioadele de criză economică și guvernamentală.

Scopul acestei ipoteze nu este deci acela de a arăta că evenimentele neobișnuite de tip OZN nu se petrec deloc, ci de a descoperi adevărul despre ele prin separarea lor de imaginație și de interpretări greșite. Și pentru asta nu este nevoie de teorii psihologice și psihosociale complicate; de cele mai multe ori bunul simț comun este suficient.
Ipoteza Psihosocială este implementată pentru a arăta felul în care rapoartele OZN sunt mult prea ușor ”potrivite” într-o mitologie deja existentă.

Multe se pot spune despre integritatea și obiectivitatea martorilor, dar, cu toate acestea, integritatea și obiectivitatea ufologiștilor (adică a acelor persoane care pretind că studiază temeinic fenomenul) este cel puțin la fel de importantă. O devoțiune față de Ipoteza Extraterestră (așa cum manifestă mulți ufologiști și interpreți contemporani ai fenomenului) conduce la tendința de a răstălmăci faptele pentru a se potrivi ideilor preconcepute și fundamentate pe dorințele, așteptările și convingerile la care anumite persoane aderă.

Se afirmă astfel că marele mister nu este legat de natura fenomenului, ci de efectele pe care zvonurile generate de adepții ipotezei extraterestre le generează la nivel global!

Efectul literaturii science-fiction asupra ipotezei extraterestre
Bertrand Méheust, un sociolog francez, a început un studiu influent asupra paralelismului dntre mitologia OZN și literatura SF atunci când a dat peste o nuvelă fantastică a lui Jean de la Hire, apărută în 1908 și numită Roata de Lumină, în care personajele principale se trezesc ridicate de o rază luminoasă într-un disc zburător strălucitor înconjurat de un halou de lumină. Această descoperire l-a stimulat pe sociolog să caute mai multe astfel de paralele în literatura SF dinainte de 1947 – data ”oficială” de la care primele argumente consistente pentru ipoteza extraterestră au început să prindă contur.

Spre surprinderea sa, Méheust a descoperit câteva zeci de astfel de narațiuni care includeau efecte fantastice cum ar fi câmpuri de forță invizibile, mesmerism, materializare și dematerializare, teleportare, trecerea prin ziduri, entități care levitează, raze luminoase care vin de la obiecte celeste, adică o mulțime de dovezi care atestă faptul că aceste aspecte preexistau în literatura SF cu mult înainte ca ele să fie apoi integrate în mitul farfuriei zburătoare.

Ce este și mai interesant este că toate acestea amintesc mai mult de vechile mitologii oculte decât de ceea ce ar fi rezonabil să așteptăm de la ceva creat pe baza unei tehnologii a viitorului!

Meheust a găsit și povestiri SF despre umanoizi care vizitează pământul pentru o mulțime de motive care se regăsesc apoi și în gândirea OZN ulterioară: fie doresc să ne spioneze, fie să experimenteze pe noi, fie să se împerecheze cu noi, fie să șlefuiască umanitatea, fie să ne ajute în evoluție, fie să ne invadeze, fie să ne țină lecții despre istoria universului și despre nevoia de a trăi în pace.

El a arătat că multe dintre speciile de vizitatori descrise actualmente în mărturiile contactaților, existau anterior în scrierile SF din era Gernsback (1926-1936), adică cu peste două decenii înainte de rapoartele despre extratereștri ale primilor contactați.

”Cenușii” – de exemplu – sunt acum în mod corect înțeleși ca fiind un stereotip, în mare parte și pentru că Hugo Gernsback, editorului primei publicații science-fiction din lume, a cerut scriitorilor săi să compună povești în care evoluția viitoare ar face ca ființele să dezvolte creiere mari și corpuri atrofiate din cauză că puterile mintale și accesul la tehnologie făceau ca mușchii să devină irelevanți pentru supraviețuire. Gernsback a făcut asta datorită fascinației sale pentru H.G. Wells, care pare a fi fost primul care a dezvoltat o astfel de logică a unei evoluții degenerative în cartea sa Războiul Lumilor (War of the Worlds) din 1898.

Mai târziu, filme cum ar fi cel al lui Spielberg – Întâlniri de gradul 3 (Close Encounters of the Third Kind) din 1977 au modificat stereotipul adăugând caracterelor ochi complet negri și nasuri foarte subțiri, iar asta s-a reflectat fidel în descrierile făcute ulterior de contactați. Publicul a trăit cu impresia că reprezentările extratereștrilor din filmul lui Spielberg au fost realizate după descrierile rezultate din investigațiile OZN; în fapt, echipa de design a filmului a primit doar instrucțiuni foarte sumare ca personajele să fie scunde și cu capul mare. Cu toate acestea, modelul extraterestrului din film s-a reflectat ulterior într-un stereotip prezent într-o mulțime de rapoarte ale ”contactaților”.

Cercetări au fost făcute și în sfera clișeelor horror și a descrierilor reptoizilor și a insectoizilor prezenți în descrierile unor contactați sau ideologi New Age (ex: David Icke etc); aceste reprezentări existau și ele în literatura SF anterioară ideologiei extraterestre.

Un alt cercetător francez, Michel Meurger a prezentat un studiu istoric detaliat care extinde concluziile lui Méheust și arată că există o continuitate între ororile medicale povestite în rapoartele legate de răpirile OZN – pe de o parte și poveștile SF despre experimentele unor savanții nebuni și propaganda anti-vivisecție din secolul al 19-lea – pe de altă parte.

Un alt ufologist francez redutabil, Jacques Vallee a fost printre primii care a remarcat faptul că efectele electromagnetice asociate cu OZN-urile sunt descrise în piese SF mai vechi, cum ar fi cele ale lui Arthur Koestler sau în prima nuvelă despre farfuriile zburătoare – cea a lui Bernard Newman (Farfuria Zburătoare / The Flying Saucer) din 1948.

 

De ce farfurii zburătoare și nu elefanți roz zburători ?

Una dintre cele mai importante contribuții ale contribuției Ipotezei Psihosociale la înțelegerea efectelor sociale și psihologice ale fenomenului a plecat de la ghicitoarea propusă în 1977 de J. Allen Hynek:

De ce farfurii zburătoare? De ce nu cuburi zburătoare sau piramide zburătoare, sau de ce nu elefanți roz zburători sau clădiri zburătoare, raportate din 100 de țări diferite? Întradevăr, dacă rapoartele OZN ar fi în întregime rezultatul unei imaginații exacerbate, de ce nu avem sute, posibil mii de tipuri de rapoarte total și radical diferite, de vreme ce oamenii din culturi diferite își lasă liberă imaginația lor, care altminteri este condiționată local?

Istoricul curentului OZN David Jacobs a înfățișat dilema în felul următor:

În literatura sau în filmele SF sau în cultura populară în general nu a existat precedent pentru aparența sau configurația obiectelor care au apărut începând cu 1947 [data primului raport OZN modern realizat de Kenneth Arnold- n.trad]. Ele nu semănau cu ciudatele rachete sau nave spațiale din literatura SF anterioară.

Afirmația lui Jacobs nu este chiar corectă. Au existat astfel de precedente, doar că au fost destul de puține. Totuși ceea ce a apărut după 1947 nu a semănat – ca amploare – cu nimic din ceea ce a fost înainte.

Martin Kottmeyer – unul dintre proponenții Ipotezei Psihosociale – a dezlegat misterul. Studiind un memoriu care a fost a citit cu ocazia primului congres internațional OZN din 1977, lui Martin i-au căzut ochii pe o declarație a lui Kenneth Arnold și a fost intrigat de faptul că acesta afirmase tranșant că obiectele văzute de el nu erau circulare!

Arnold se plângea de faptul că declarația lui reală a fost deformată de un reporter al Agenției Associated Press pe nume Bill Bequette și că eticheta ”farfurie zburătoare” a aparținut de fapt acestui reporter care, prin articolul său, a generat un grad mare de neînțelegere în rândurile populației. Când Bill Bequette i-a cerut lui Arnold s[ descrie modul în care obiectele zburau, Arnold i-a răspuns:

Aveau o mișcare eratică, asemenea unei farfurii pe care o scapi într-o apă curgătoare.

Deci Arnold realizase o analogie menită să descrie mișcarea obiectelor și nu forma lor!

În raportul său scris și trimis Forțelor Aeriene ale Armatei SUA, Arnold desenase formele luate de unul dintre cele 9 obiecte văzute de el: ele nu sunt, în nici un caz, circulare sau rotunde, așa cum arată farfuriile. Tocul de pantofi sau scarabeul ar fi analogii mult mai adecvate pentru acea forma ciudată și neelegantă a obiectului, decât farfuria!

Implicația logică că asocierea OZN-urilor cu farfuriile este eronată a însemnat o schimbare majoră de paradigmă pentru Kottmeyer. Toate persoanele care, în același an 1947, dar ulterior lui Arnold, au raportat obiecte zburătoare circulare de forma unui disc sau a unei farfurii (82% din 853 de cazuri consemnate de cercetătorul Ted Bloecher) și-au bazat așteptările pe o eroare, pe un zvon jurnalistic.

Ei nu văzuseră ceea ce Arnold a văzut, ci ceea ce li s-a spus că Arnold a văzut!

Acest zvon a configurat fenomenul OZN pentru deceniile care au urmat, menținând această formă dominantă prin cultură, proiectând-o în imageria cinematografică și fotografică, în mărturiile contactaților sau răpiților etc. Poate fi găsită în aproape toate cazurile OZN celebre! Nemaivorbind de faptul că, până în 1947, nu a existat nicio mărturie a vreunei observații OZN realizate în masă, dar după cazul Kenneth Arnold acestea au apărut și s-au înmulțit exponențial!

Descoperirea lui Kottmeyer, publicată mai întâi în 1988, are un impact major! Semnificația sa este exprimată chiar de autor:

Implicațiile acestei erori jurnalistice sunt uimitoare până la extrem! Ea nu doar că demonstrează, într-un mod lipsit de ambiguitate, originea culturală a întregului fenomen al farfuriilor zburătoare, ci ridică un paradox de prim ordin în orice încercare de a interpreta fenomenul ca extraterestru: de ce și-ar reface extratereștrii design-ul navelor lor pentru a se conforma erorii lui Bequette?

De fapt, în toate descrierile obiectelor neidentificate văzute pe cer înainte de 1947, formele care ar putea aduce a farfurie ocupă un procentaj total nesemnificativ! Este clar că mentalitatea colectivă cu privire la forma a ceea ce era observat pe cer a fost formată în mod fundamental de știrea de presă care a umplut paginile ziarelor din acea perioadă.

Carl Gustav Jung a analizat și el fenomenul OZN și este astăzi considerat părintele ipotezei psiho-sociale, precum și unul dintre fondatorii explicației paranormale a fenomenul OZN. Deși în comunitatea ufologilor a circulat multă vreme zvonul conform căruia Jung ar fi fost adeptul ipotezei extraterestre, această afirmație a fost demontată atât de el cât și de discipolii săi. El a admis faptul că unele rapoarte OZN par a fi reale și că OZN-urile par a produce și efecte fizice, dar a fost interesat mai mult de latura psihologică a fenomenului, considerând OZN-urile aspecte arhetipale ale Inconștientului Colectiv.

În 1957, editorul ziarului New Republic , Gilbert A. Harrison a dorit să afle perspectiva lui Jung asupra fenomenului OZN. Jung i-a scris următoarele:

Problema OZN-urilor…este una fascinantă, dar este pe cât de fascinantă, pe atât de controversată, de vreme ce, în pofida tuturor observațiilor despre care am auzit, nu există nici o certitudine cu privire la natura lor reală.

 

Pe de altă parte, există un material impresionant care indică aspectul mitologic sau legendar al fenomenului. De fapt aspectul psihologic implicat este atât de impresionant, că aproape că ne pare rău că OZN-urile par totuși reale. Am urmărit literatura de specialitate atât cât am putut și se pare că ceva a fost văzut și confirmat de radar, dar nimeni nu știe exact ce este observat.

Jung postula că, în adâncul nostru, în centrul ființei noastre (chiar și în cazul persoanelor foarte raționale și ateiste) există o profundă tânjire religioasă, o dorință de comuniune cu o realitate mai vastă; din această perspectivă, mitul modern al farfuriei zburătoare exprimă un act de compensare pe care inconștientul colectiv îl realizează sincronistic prin proiecția unor halucinații legate de OZN-uri și de ființele care le pilotează.

Negând știrea, publicată în 1958 într-un ziar englezesc, potrivit căreia și-ar fi exprimat convingerea în originea extraterestră a OZN-urilor, Jung a constatat un aspect care, deși aparent banal, este remarcabil din punct de vedere psihologic:

În rândul populației, știrile care afirmă existența OZN-urilor sunt binevenite, pe când scepticismul este nedorit. A crede că OZN-urile sunt reale convine opiniei publice generale, în timp ce neîncrederea este descurajată…chiar și acest fapt remarcabil merită interesul comunității psihologilor!

Ipoteza psiho-socială demontează ipoteza extraterestră demonstrând că mărturiile martorilor oculari și contactaților sunt viciate de filtre prefabricate absorbite inconștient din ambianța culturală pre-existentă, iar sursele pentru întreaga imagerie și pentru majoritatea miturilor moderne asociate în prezent cu vizitarea extraterestră a Pământului au existat cu mult înainte ca aceste descrieri să înceapă să apară!

Nimic nou sub Soare!

 

Referințe:

Jacobs, David M. – The New Era of UFO Research, 1987, Pursuit #78

Jung, Carl G. – Flying Saucers: A modern Myth of the Things Seen in the Sky, 1979, Princeton University Press

Kottmeyer, Martin – Entirely Unpredisposed-The Cultural Background of UFO Abduction Reports, 1990, Magonia 

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Anatomia Sfârșitului Lumii – Calendarul Maiaș și Alinierea Galactică

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”7px|0px|1px|0px|false|false” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.105″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]

În următorul material video am realizat o refutare a teoriilor utopice legate de sfârșitul Calendarului Maiaș și presupusa Aliniere Galactică din 21.12. 2012, cu cîteva zile înainte de acest moment.

Deși materialul poate părea prea complex sau ”stufos” pentru cineva interesat doar de argumentele de suprafață, consider că tot ce am prezentat în acest film este necesar să fie înțeles pentru cineva care dorește să obțină o perspectivă echilibrată asupra fenomenului 2012.

Partea a 2-a (legată de Teoria Undei Temporale) poate fi vizionată aici

[/et_pb_text][et_pb_code][/et_pb_code][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Panspermia directă și teoria astronauților antici

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.18.4″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

“Teoria originii vieții este visul omului de știință. Ea abundă de savanți exotici și de teorii exotice, care nu sunt niciodată acceptate sau abandonate pe de-a-ntregul, ci doar alternează în a ajunge la modă și a deveni desuete.”
Horgan, John – The End of Science: Facing the Limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age )
 

În sprijinul ideilor pe care le promovează, adepții teoriei astronauților antici aduc tot felul de argumente de natură pseudo-științifică. Deși este clar că știința nu ne poate oferi toate răspunsurile, este și mai problematic când argumentele vin în baza unor argumente pseudo-științifice (chiar și atunci când sunt susținute de oameni de știință).

De altfel mulți nici măcar nu se obosesc să gândească lucrurile pe care le afirmă. Iată un citat din articolul unui adept român al acestei teorii:

Cei mai mulţi dintre cercetătorii evoluţionişti nu au crezut niciodată că viaţa a apărut de la sine pe această planetă, aşa cum acreditează în mod ridicol teoria lui Darwin. Cu alte cuvinte, evoluţia fiinţei umane nu a fost şi nu este întâmplătoare, ci mai curând ea pare să fi fost direcţionată într-un fel anume de încrucişarea fiinţelor umane cu fiinţe aparţinând unor alte civilizaţii şi rase extraterestre, precum şi de intervenţia genetică extrem de complexă a unor fiinţe care deţineau nişte cunoştinţe foarte avansate în acest domeniu. 

 

Chiar şi celebrul biofizician Francis Crick, care a fost unul dintre cei patru descoperitori ai structurii moleculei de ADN uman, a afirmat că viaţa a fost „însămânţată” pe planeta noastră prin fenomenul pe care el l-a denumit panspermie. (Dan Bozaru – Problema Intervenției Extraterestre)

Uau! Chiar așa să fie? ”Cei mai mulți” cercetători au crezut asta? Chiar ”niciodată” nu le-a trecut prin cap altceva? De ce să ne fi născut din încrucișarea extratereștrilor cu ființele umane și nu din microbii aflați în scuipatul unui călător prin spațiu ajuns în vizită pe Pământ ? Din punct de vedere teoretic pare la fel de plauzibil. (Apropos, mai în glumă, mai în serios, teoria asta trăznită chiar există și îi aparține lui Francis Carsac).

I-aș recomanda autorului acelui articol să arunce măcar o scurtă privire peste lista celor mai importante teorii legate de originea vieții pe Pămînt, care, în majoritate, nu au nici o legătură cu vreo intervenție genetică extraterestră (fără a vorbi aici de teoria creaționistă care va mai fi multă vreme în vogă).

Oricum contradicția din spusele lui Dan Bozaru este evidentă din start. Mai întâi ridiculizează teoria lui Darwin pe motiv că viața nu a putut să apară de la sine pe această planetă, dar apoi afirmă că o rasă extraterestră a intervenit și a ”direcționat” evoluția ființelor deja existente pe Pămînt (a căror viață el nu ne explică cum a apărut ”de la sine” !!) prin încrucișarea lor cu extratereștrii.

Probabil că teoria lui Darwin ar putea fi considerată ridicolă (deși se referă mai degrabă la felul în care speciile se transformă și evoluează și nu are pretenția de a explica originea vieții pe Pămînt, Darwin considerându-se un agnostic), dar teoria astronauților antici este – prin comparație – chiar și mai ridicolă. De ce? Pentru că, dacă viața pe această planetă nu a putut să apară de la sine decât fiind direcționată de extratereștrii din afară, atunci putem să ne gândim, la fel de ușor, că este posibil ca și viața de pe acea planetă (ai cărei locuitori ne-au “direcționat” evoluția) să nu fi apărut neapărat de la sine, ci tot din afară; mergând cu raționamentul mai departe ajungem la concluzia că viața de oriunde nu a putut fi direcționată de nicăieri, pentru că nu mai exista nimeni care s-o directioneze…

Iar dacă se admite totuși că pe o altă planetă viața a putut să apară și să se dezvolte de la sine, nu există încă o explicație clară care să arate de ce nu ar fi putut să se dezvolte la fel de bine și pe Pămant. La urma urmei viața în sine este suficient de miraculosă și de greu de înțeles ca așa ceva să fi fost posibil. Din moment ce tot universul a apărut cândva de la sine, fără să fie ”direcționat” de extratereștrii, de ce viața pe Pământ nu ar fi putut să apară tot de la sine? Doar pentru că unii oameni de stiință nu au găsit încă o teorie convingătoare?

Desigur, logica argumentării lui Bozaru este întunecată de credința sa în teoriile ciudate ale lui Zecharia Sitchin, credință extrem de asemănătoare cu cea a Bisericii Scientologice, a Sectei Raeliene, a Mormonismului sau a Bisericii lui Satan.

 

Francis Crick și teoria panspermiei directe

De fapt autorul articolului citat anterior, adept al lui Zecharia Sitchin, nu a făcut altceva decât să deformeze opinia câtorva oameni de știință care – ca soluție pentru problema originii codului genetic – au propus teoria pansperimei (și în special a panspermiei directe). Panspermia (din lb greacă: pan (tot/peste tot) + sperma (sămânță)) este ipoteza conform căreia viața există peste tot în univers și este distribuită prin meteoriți, asteroizi, comete și planetoizi, ajungînd să se dezvolte acolo unde există condiții pentru aceasta (aceasta este panspermia indirectă). Primul care a propus această teorie a fost Anaxagoras (c. 500-428 BCE)

Panspermia directă implică posibilitatea ca alte civilizații să fi însămânțat în mod deliberat viața pe planeta noastră.

 

[/et_pb_text][et_pb_image src=”https://radutimis.com/ro/xenos/wp-content/uploads/2018/03/Panspermie-directa-extrateresti-antici.png” align=”center” _builder_version=”3.0.105″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”]

Proponentul cel mai important al teoriei panspermiei directe a fost savantul britanic Francis Crick, unul dintre cei patru descoperitori ai moleculei ADN și adept înfocat al materialismului științific. Crick a rejectat celelalte teorii, existente la acel moment, legate de originea vieții pe Pământ, precum și ideea unui Dumnezeu Creator și a speculat faptul că o rasă de extratereștri aflați în căutarea unui mediu pentru formele de viață de pe planeta lor aflată pe moarte ar fi trimis rachete în spațiu, sperând să însămânțeze universul cu viață și probabil că una dintre aceste rachete a aterizat pe Pământ .

Alături de Crick, alți oameni de știință au fost seduși de această idee (Iosif Shklovsky, Carl Sagan și Leslie Orgel, ultimul abandonând teoria mai târziu). Crick și Orgel au propus pentru prima dată teoria panspermiei directe la o conferință organizată de Carl Sagan în Armenia în 1971, ce avea ca temă comunicarea cu inteligența extraterestă (ce ocazie mai bună ar fi putut găsi?). Ei au prezentat-o ca pe o nouă alternativă plauzibilă la ideile deja existente și au descris-o ca pe o ipoteză foarte neortodoxă și o speculație îndrăzneață. Ei au recunoscut că nu au nici un argument puternic în favoarea teoriei lor, ci doar câteva aspecte faptice pentru care nu găsesc o altă explicație. Doi ani mai târziu cei doi au publicat un articol pe această temă în revista Icarus, iar apoi Crick a detaliat-o în cartea sa Life Itself.

Mai mult ca sigur Crick a fost motivat să promoveze această teorie, în mare măsură, ca urmare a credinței sale în ateism (Da, ateismul este un sistem de credințe iraționale, deci unul în sprijinul căruia nu există dovezi concludente!).

Într-una dintre cărțile sale, Of Molecules and Men, Crick afirma că ideea potrivit căreia un suflet non-material intră într-un trup și persistă apoi dupa moarte acestuia este doar imaginație și susținea ideea că toate conceptele tradiționale legate de suflet trebuie înlocuite cu o nouă înțelegere privind bazele fizice ale minții umane.

Revenind la teoria panspermiei directe, Crick pare, pe alocuri, conștient de problemele ridicate de teoria sa:

prima critică [direcționată către teoria panspermiei directe – n.trad.], pe care nevastă-mea a făcut-o de mai multe ori, este aceea că nu este o teorie reală ci, mai degrabă, science-fiction. Ăsta nu a fost un compliment din partea ei, deși poate că ar trebui să-l consider astfel. (Life Itself, p148)

În alt loc a spus:

De câte ori scriu un referat despre originea vietii, jur să nu mai fac asta niciodată, pentru că implică prea multa speculație în jurul a prea puține dovezi.

În fapt Crick nu a menținut teoria panspermiei directe tot timpul. Luând în considerare ipoteza conform căreia viața ar fi putut să apară din moleculele de ARN, el a scris mai târziu că totuși este posibil ca viața să fi apărut de la sine pe Pământ. Crick, a recunoscut dificultatea problemei la care încerca să găsească o soluție.

În cartea sa Life Itself, Crick a afirmat:

În prezent putem spune doar că [noi, oamenii de știință – n.trad] nu ne putem decide dacă originea vieții pe Pâmânt a fost un eveniment extrem de improbabil sau unul aproape sigur – sau orice altă variantă cuprinsă între aceste două extreme.

iar cu altă ocazie a spus:

Un om onest, înarmat cu toată cunoașterea care ne este disponibilă, poate doar să afirme că, într-un fel, în prezent, originea vieții apare ca fiind aproape miraculoasă, atât de multe sunt condițiile care au trebuit a fi satisfăcute pentru a o face să înceapă.

În literatură, un exemplu timpuriu al ideii legate de panspermia directă este cartea SF Last and First Men, scrisă de scriitorul agnostic Olaf Stapledon, publicată pentru prima dată în 1930. Această carte l-a influențat atât pe Crick, cât și pe Zecharia Sitchin și mai ales pe scriitorul de literatură SF Arthur C. Clarke (unul dintre oamenii care au influențat cel mai mult- la nivel literar și ideologic – religiile OZN), care spunea că este lucrarea literară care a avut cel mai mare impact asupra sa.

Cei mai mulți oameni de știință critică teoria panspermiei (și în special a panspermiei directe) pentru că nu este capabilă să explice felul în care viața a apărut în primă instanță, ci pasează responsabilitatea într-un alt loc și într-un alt timp, oferind deci doar o soluție parțială la problema originii vieții.

Crick nu a rezolvat problema creării ADN-ului, ci doar a împins-o, mai departe, în spațiul extraterestru, unde , desigur, ea nu poate fi testată. La urma urmei, dacă extraterestrii cei superinteligenti nu au fost creați, la rândul lor, de o inteligență și mai mare, atunci în ce fel au evoluat ei din materia inertă? Și în ce fel au știut extratereștrii care ne-au creat care va fi rezultatul exact al evoluției noastre, ținând seama de varietatea de factori care sunt implicați în ecuația dezvoltării speciei? Un alt obstacol major este acela că evoluția a început – foarte probabil – acum cca 3,5 milioane de ani. Cum ar fi putut o rasă inteligentă să planifice așa ceva și apoi să se aștepte să fie prin preajmă după atât de mult timp pentru a observa rezultatele?

Argumentul major a lui Crick a fost descoperirea unui mecanism de replicare a informației genetice, mecanism care funcționează în conformitate cu legile chimiei, ceea ce l-a făcut să afirme că nu mai este nevoie de un Creator. Asta însă este în contradicție cu ideea de vitalism care indică faptul că organismele vii au o forța vitală aflată dincolo de legile obișnuite ale chimiei și fizicii.

În fapt chiar și religiile teiste afirmă că Dumnezeu își susține creația. De fapt, putem considera ca exemplu o mașină: aceasta funcționează în mod clar dupa legile fizicii și chimiei, fără o interferență inteligentă care controlează diferitele sale părți, dar asta nu înseamnă că legile fizicii au creat mașina respectivă, ci că, mai degrabă, un designer inteligent a organizat diferitele sale părți într-un așa mod încât ele să funcționeze după aceste legi.

Criticând ideea panspermiei, biologul Michael Denton spune în cartea sa Evolution- A Theory in Crisis:

Nimic nu ilustrează mai clar cât de scăpată de sub control a devenit problema originii vieții decât faptul că oamenii de știință au ajuns să jongleze cu ideea panspermiei.

Revenind la citatul inițial din articolul despre extratereștri, trebuie spus că teoria lui Zecharia Sitchin nu este neapărat în dezacord cu darwinismul și nici nu este explicată prin teoria panspermiei directe a lui Crick- așa cum susține – într-un alt pasaj – autorul articolului. Sitchin a scris că extratereștrii ( în mod greșit identificați de el cu ființele mitologice numite de sumerieni annunaki) și-au încrucișat genele rasei lor cu cele ale unor ființe terestre.

Bozaru, autorul articolului citat la început, nu s-a gândit – în argumentul pe care l-a adus – la următoarele aspecte:

1. Dacă annunaki au manipulat genetic și și-au încrucișat genele cu cele ale unei specii de maimuțe (sau ale unor primitive „ființe umane”, cum le spune autorul articolului :)) pentru a le grăbi evoluția, înseamnă, desigur, că maimuța a evoluat până în acel moment într-un lanț evolutiv- ori ăsta este darwinism curat !

2. Ideea manipulării genetice a omului primitiv nu explică deloc cum a apărut omul primitiv sau maimuța (în particular) și viața pe Pământ (în ansamblu) și. din această cauză, nu are de-a face cu panspermia directă (decât dacă annunaki – sau poate siriusienii? – au mai venit o dată pe Pământ, cu milioane de ani înainte de faza cu maimuța, pentru a însămânța viața de la zero pe această planetă)!

Argumentul lui Bozaru este nul !

Problema cu teoria panspermiei directe (și, desigur, cu orice teorie referitoare la originea vieții) este aceea că implicațiile sale nu sunt doar de natură științifică, ci și filozofică și etică. Din punct de vedere științific, această teorie este pur speculativă. La nivel filozofic ar putea fi considerată cel mult provocatoare, dar la nivel etic este, în viziunea mea, foarte foarte periculoasă ! Dar mai multe despre aceasta într-un alt articol.

 

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Djinni sau extratereștri? (III)

[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”3.0.47″ custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false”][et_pb_row custom_padding=”0px|0px|0|0px|false|false” _builder_version=”3.0.47″ background_size=”initial” background_position=”top_left” background_repeat=”repeat”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”3.0.47″ parallax=”off” parallax_method=”on”][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]

 

OZN-urile – daimon-ii aerului

Bine, să zicem că acceptăm faptul că manifestările presupușilor extratereștri seamănă mult cu cele ale eterienilor. Dar cum rămâne cu OZN-urile? Ce să caute un daimon în aer? Cum rămâne cu luminile, cu dimensiunile, cu forma, cu forța, cu viteza lor?

Ei bine, mai întâi trebuie înțelese câteva lucruri. Din punct de vedere tradițional, Manifestarea are la bază 4 elemente (pământ, apă, foc, aer) plus al 5-lea (eterul) care, așa cum am văzut, reprezintă materia primă și substratul ultim al manifestării, dar care este invizibil în manifestare.

Un daimon/djinn poate să aparțină unuia dintre cele 4 elemente (motiv pentru care unele dintre spiritele corespunzătoare acestora se numesc elementali – spirite ale naturii), sau să fie o entitate mai complexă care să aibă o afinitate specială, o rezonanță distinctă sau o directă legătură cu unul sau altul dintre cele 4 elemente manifestate, dar – în ambele cazuri – el există în domeniul invizibil, format din al 5-lea element (spațiul/eterul/akasha).

Cu alte cuvinte, o entitate eterică, chiar dacă este – în general – invizibilă pentru om, poate avea calitățile esențiale și predominanța unuia dintre cele 4 elemente manifestate. În alte cazuri, entitatea poate fi foarte complexă – o combinație ”eterică” a mai multor elemente.

[/et_pb_text][et_pb_code]Kitab al-Bulhan --- devils talking[/et_pb_code][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]

       Reprezentare tradițională a djinnilor

 

Suntem obișnuiți cu ideea potrivit căreia OZN-urile se manifestă în spațiul aerian (și, eventual, aterizează pe pământ). Dar este interesant de remarcat faptul că aceste materializări speciale care sunt numite OZN-uri apar, de fapt, la toate nivelurile mediului în care trăim: la nivelul solului, în apă, în aer.

Astfel, cercetători ca Kenneth Arnold, Ivan Sanderson, precum și mulți piloți și marinari descriu așa-numitele ”OZN-uri acvatice”, obiecte zburătoare care par a ieși sau intra în apă. (De altfel, pentru Sanderson, cele mai multe OZN-uri par a fi ”legate într-un mod inextricabil de apă”!)

Alții descriu felul în care unele OZN-uri par a intra în pământ și o perioadă lungă de timp a existat o adevărată isterie a observațiilor OZN-urilor care păreau a ieși din Polii Pământului sau din vulcani.

În Pădurea Baciu din Cluj Napoca, fenomenul OZN aerian este dublat de apariții stranii la nivelul solului, de efecte ciudate la nivelul copacilor etc. Este foarte clar că acolo vorbim de ceva care are de-a face mai degrabă cu o vibrație specială a locului, cu o deschidere stranie către o lume aflată lângă noi, cu interferența a două lumi care împărtășesc același spațiu, dar care vibrează în mod diferit, decât cu un simplu fenomen aerian generat de o navă venită de undeva din spațiul cosmic.

Pe de altă parte, există consemnări tradiționale care vorbesc despre entități care uneori conduc vehicule care zboară. Similarități există deci între descrierea ocupanților navelor extraterestre și descrierea ocupanților unor vehicule (cum ar fi celebrele vimanas, menționate în scrierea Mahabharata). Asta (și alte aspecte) i-a făcut pe mulți să presupună că anticii au fost vizitați de extratereștri și că miturile lor descriu această vizitare.

Aceasta este o concluzie falsă: spre deosebire de cercetătorii moderni, anticii par să fi avut mintea mai limpede; ei erau conștienți de existența unei lumi intermediare între a lor și lumea divină și nu amestecau categoriile ontologice, acceptând aceste apariții ca fiind interferențe ale demonilor sau ”zeilor” (deva-și) în lumea concretă.

Potivit teoriei lui Meade Layne , aceste vehicule ar fi conduse de eterieni. Despre aceștia, în cartea sa The Ether Ship Mystery (and its Solution), Layne afirmă că

în general, nu sunt nici prietenoși, nici ostili, ci mai degrabă indiferenți față de noi.

Totuși ei ne pot face rău dacă îi urmărim sau îi atacăm, motiv pentru care – speculează el – avioane ale Forțelor Armate Aeriene au fost distruse datorită interferenței cu câmpul magnetic puternic al acestor nave eterice.

În conformitate cu afirmațiile lui Layne, OZN-urile se materializează și se dematerializează în spațiul gol, devenind vizibile în timp ce mișcarea lor atomică este încetinită.

Aceste obiecte sunt construite din materia planului eteric și ne sunt imperceptibile, din moment ce ele există în ceea ce noi numim ”spațiul gol”.

 

Ele intră în planul nostru adică pe nivelul nostru de percepție printr-un proces de materializare…rata lor de vibrație este încetinită până ce ele devin vizibile. Este ca și cum un ventilator și-ar încetini mișcarea până ce brațele elicelor sale ar deveni vizibile. 

 

Pentru un Eterian, un obiect care s-ar materializa în câmpul nostru de percepție s-ar dematerializa în al său; pentru noi se materializează în câmpul nostru de percepție și se dematerializează atunci când se reîntoarce în starea sa eterică.

Un alt autor, James Trevor Constable a ajuns la o concluzie similară cu a lui Meade Layne: OZN-urile vin dintr-un univers paralel cunoscut în ezoterism ca planul eteric.

El considera că există două feluri de OZN-uri eterice: unele ar fi ”mașini” eterice, iar altele sunt creaturi eterice vii, ființe biologice (sau bioforme).

El a precizat că aceste OZN-uri invizibile pe care le-a studiat sunt organisme biologice care locuiesc în atmosfera Pământului și nu sunt nave spațiale extraterestre! De-a lungul timpului, el a realizat sute de imagini în infraroșu ale acestor OZN-uri biologice invizibile cu ochiul liber (ex-foto jos).

[/et_pb_text][et_pb_image src=”https://radutimis.com/ro/xenos/wp-content/uploads/2018/02/7134974.jpg” align=”center” _builder_version=”3.0.105″][/et_pb_image][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]

Constable afirma că atunci când astfel de bioforme invizibile – pe care el le-a numit ”creaturi celeste” – intră în spectrul luminii vizibile, apar ca și cum s-ar mișca foarte rapid și ar fi surse de lumină pulsatorie, fiind adesea confundate cu clasicele și structuratele mașini interdimensionale cunoscute ca farfurii zburătoare. Conform opiniei lui Constable, atmosfera ar fi plină de aceste bioforme cărora naivii le atribuie o proveniență extraterestră.

În literatura tradițională, în special în cea alchimică, entitatea corespunzătoare elementului aer este silf-ul, un spirit invizibil foarte ușor și agil despre care se spune că zboară sau se deplasează prin aer,  se materializează și se dematerializează la nivelul aerului. Alte entități asociate aerului sunt elfii și ielele. Ele sunt numite ”puteri ale aerului”, având capacitatea de a isca tot felul de fenomene aeriene.

În cultura diferitelor tradiții, există o mulțime de entități și zeități care sunt puse în legătură cu aerul, sau cu cerul, precum și legende și povestiri care seamănă cu aparițiile OZN de astăzi.

Sfântul Augustin (citat de Agrippa în cartea sa Filozofia ocultă sau magia) afirma că

daimonii trec a fi alcătuiri din aer și foc și sunt puternici prin mijlocirea trupurilor de aer,

motiv pentru care pot să zboare și să strălucească.

Acești daimoni de aer pot apărea în toate chipurile, după imaginația fiecăruia,

afirma Agrippa.

În general, aceste entități sunt invizibile, dar uneori ele se arată vederii. Chalicidus, (citat de Agrippa) afirma:

există daimoni eterici și aerieni, dar care au și foc numai cât ar trebui pentru a-i face transparenți și care nu au pământ decât în cantitatea necesară pentru a nu fi tari la pipăit, căci sunt o combinație între seninătatea eterului și fluiditatea aerului, după un meșteșug ce-i face nepieritori.

Cu toate acestea nu trebuie să înțelegem că aceste ființe sunt ”moi” și ”slabe” tot timpul: ele pot deveni extrem de puternice și să emită o forță electromagnetică extrem de mare atunci când vibrația lor eterică devine scăzută și încep să se materializeze!

În perioada actuală există o adevărată propagandă legată de așa-numiții extratereștri eterici, dar termenul ”extraterestru” este asociat în mod total greșit cu acest fenomen. Este clar că o ființă din planul eteric nu poate fi un extraterestru, pentru că ”extraterestru” desemnează o ființă din spațiul cosmic cu corp format din materie concretă, densă și nu dintr-una subtilă! 

Nu există – pentru cei care fac astfel de speculații – absolut nici un mod de a diferenția cele două categorii! Ceea ce contactații și adepții lor numesc ”extratereștri” (adică presupușii ocupanți ai OZN-urilor) par a fi mai degrabă spirite, daimoni, entități care trăiesc în plan eteric.

Terminologia legată de ”extratereștrii eterici” a fost introdusă de channeleri pentru a justifica ideea că ei pot fi într-o legătură invizibilă cu extratereștrii în timp ce noi ceilalți nu-i vedem și nu le vedem navele. În același timp conceptul a început să fie adoptat chiar și de anumiți promotori ai ipotezei extraterestre (ex Steven Greer), când a devenit clar că manifestările OZN-urilor nu pot fi explicate prin legile fizicii și că nu toate OZN-urile se manifestă în spectrul vizibil. Ca să împace și capra (evidențele care arată că manifestările OZN-urilor și fenomenul contactaților par a avea de-a face mai mult cu ceea ce ezoteriștii numesc planul eteric decât cu cel fizic) și varza (sa ideologico-conspirativă legată de ipoteza extraterestră) Greer (la fel ca toți channelerii) ne înfățișează imaginea unei struțo-cămile: extraterestrul eteric!

 

[/et_pb_text][et_pb_text _builder_version=”3.0.105″]

De unde și până unde extratereștri?

În fapt, imaginea extratereștrilor (promovată de channeleri și contactați) ca ființe benigne, salvatoare provine dintr-o distorsionare treptată a unui concept folosit de H.P. Blavatsky, concept care nu avea nici o legătură cu fenomenul OZN, iar acest termen inițial a fost acela de ”Maestru al Înțelepciunii”. ”Maeștrii Înțelepciunii” ai lui Blavatsky (Kuthumi și Morya) erau idealizările unor personaje reale care au avut un oarecare impact asupra lui Blavatsky în călătoriile sale din India, rolul și nivelul spiritual al acestora fiind însă distorsionat în stilul înșelător al acesteia.

În orice caz, primii teozofiști se raportau la acești maeștri ca la niște persoane fizice reale, și au proiectat asupra lor – cu fantezia specifică europeanului sau americanului fascinat și atras de exotismul spiritual al Orientului – calități spirituale excepționale.

Mai târziu însă, neo-teozofiștii au modificat treptat acest concept: datorită faptului că mijlocul lor preferat de a ieși în evidență era răspândirea unor presupuse mesaje primite prin channeling, ‘Maeștrii (încarnați ai) Înțelepciunii’ (care nu se găsesc chiar pe toate drumurile și nu puteau fi ”probați” cu una cu două!) au devenit ”Maeștri Ascensionați”, adică maeștri (actualmente) fără corp fizic care ar fi trăit cândva pe Pământ, dar care, datorită vieții lor exemplare, ar fi ”ascensionat” în alte dimensiuni, de unde – se spune -ghidează oamenii care intră în contact cu ei.

(Acest concept poate părea inofensiv și chiar este (parțial) comun cu viziuni similare din Buddhism, Hinduism sau chiar Creștinism; totuși diferența este că teozofiștii l-au împins la extrem, inventând tot felul de comunicări fictive cu tot felul de maeștri (de multe ori și ei fictivi (ex: Comandantul Ashtar, Roweena, Lady Magnus, Polaris) sau identificați – în mod paradoxal – cu îngeri ca Metatron sau Arhanghelul Mihail, cu semizei ca Pan sau zeița Kwan Yin, cu avatari încă ”neîncarnați” cum ar fi Maitreya etc., semănând o confuzie ideologică majoră legată de rolul acestora).

În acest fel teozofiștii și channelerii au putut să-și lase fantezia liberă, pentru că oricum nu exista aproape nici o modalitate ca cineva să le verifice spusele, iar ”pepiniera” lor de ”maeștri ascensionați” este, cu adevărat, aproape inepuizabilă!

Treptat, datorită integrării cosmologiei și simbolisticii masonice, Maeștrii Ascensionați (și membrii Marii Frății Albe din care se presupune -destul de utopic! – că ei ar face parte) au început să fie corelați cu alte planete sau sisteme solare, în special cu Sirius și cu Pleiadele de neo-teozofiști cum ar fi cei din gruparea lui Alice Bailey, din cultul OZN I Am Activity a lui Guy Ballard, din cultul lui Benjamin Creme etc.

Apoi, odată cu popularizarea fenomenului OZN, după 1947, caracteristicile Maeștrilor Ascensionați au început să fie treptat asimilate până la identificare ”extratereștrilor benefici” (ființe eterate de pe alte planete cu care ”comunicarea” era realizată – la fel ca în zilele noastre, în mare măsură tot prin channeling), iar concepte care inițial nu aveau de-a face cu fenomenul OZN (cum ar fi cel de ”ascensiune”) au început să fie și ele corelate cu acest fenomen (adică cu presupusul ajutor spiritual pe care extratereștrii l-ar acorda oamenilor).

Extratereștrii eterici sunt astfel definiți ca ființe extraordinare, cu un înalt nivel de evoluție, care nu doar că – din perspectivă terestră – se află într-o dimensiune în care noi avem cel mult posibilitatea evolutivă de a ”ascensiona”, ci – lucrul cu adevărat interesant – sunt la rândul lor ”ascensionate” sau au capacitatea de a ”ascensiona” la voință din tridimensionalitatea planetelor de pe care provin!

De exemplu, potrivit ideologiei cultelor OZN, un extraterestru de acest gen din sistemul Sirius A poate ”ascensiona” la voință în altă dimensiune (dematerializându-se – de exemplu – de pe planeta sa siriusiană în planul eteric 4D), pentru a veni pe Pământ în nava sa spațială, sau poate fi deja ”ascensionat” într-o altă dimensiune, de unde ghidează evoluția pământenilor.

Pentru că ”Maeștrii Ascensionați” erau considerați, cu toții, ființe ”benefice”, în mod evident, toți acești extratereștri sunt actualmente considerați și ei ”benefici”. În rândul cultelor și ufologiștilor care promovează această definiție a termenului ”extraterestru”, dovezi suficiente pentru contactele extraterestre ale unor persoane nu mai sunt probele biologice, fotografiile, filmele etc, ci ”contactele sau dedublările astrale”, aparițiile vizionare, ”comuniunile meditative”, ”comunicările telepatice” etc, adică exact același tip de ”dovezi” de care – de exemplu – cineva ar avea nevoie pentru a-și fundamenta credința că există îngeri sau spirite ale persoanelor decedate !

Putem observa modul în care un concept care nu avea nici o legătură cu fenomenul OZN a fost treptat adaptat și integrat în ideologia religiilor OZN și chiar în teoriile unor pseudo-ufologiști. Baza acestui transfer este tipul de practica spirituală favorizat de aceste grupări și culte: channelingul (adică spiritismul)!

Putem astfel înțelege de ce ”extratereștrii benefici” despre care auzim atât de multe sunt o pură creație a fanteziei umane (sau a spiritelor din lumea astrală care păcălesc channellerii făcându-i să creadă că sunt extraterestre )! ”Extratereștrii benefici” sunt – în cel mai bun caz – doar o etichetă greșită pusă unor entități din lumea astrală cu care anumite persoane intră în contact în meditații, în transă sau în somn (iar în cel mai rău scenariu sunt doar născocirea unor minți fanteziste sau bolnave)!

În același timp, imaginea extratereștrilor ca ființe malefice (reptilienii, cenușiii etc) a avut la bază, în mare măsură, demonologia creștină, deși a fost influențată și de anumite scrieri SF din secolul al 19-lea, de propaganda anti-evreiască, de poveștile spuse de persoanele care declarau că au fost răpite, precum și de anumite influențe gnostice.

Astfel, așa-numita ”Elită malefică” formată din persoanele sau forțele care par a conduce lumea spre o Nouă Ordine Mondială (la fel de malefică) și asupra cărora adepții diferitelor teorii conspiraționiste își proiectează toate nemulțumirile și defectele proprii a fost treptat dezumanizată și demonizată. Pentru că răul pe care se crede că ele au tendința să-l facă pare a fi atât de inuman, s-a indus ideea că acest rău nu poate fi generat decât de ființe malefice extraterestre sau din alte dimensiuni care ar controla astfel Pământul.

Aceste ființe ar fi deci ”gardienii închisorii” în care trăim- entități interdimensionale din alte constelații (ex Draco), cu capacitatea de a-și schimba forma în oameni, pe care unii ideologi New Age (cum ar fi David Icke) îi numesc reptilieni sau reptoizi. Dincolo de abordarea paranoidă generată de David Icke și de alții ca el, devine însă destul de limpede faptul că experiențele răpirilor (cele care au o anumită autenticitate) sunt simple experiențe astrale induse nu de extratereștri, ci de entități care fac parte din categoria demonilor, ființelor eterice sau djinnilor!

Până și ”reședințele” acestor două categorii de extratereștri – benefici și malefici – au fost astfel alese încât să oglindească două viziuni aflate în contradicție (una masonică și alta creștină): în general, extratereștri buni vin din sisteme solare cum ar fi cele siriusine (pentru că, la nivel simbolic, Sirius este totul pentru masoni, fiind legat de misterele egiptene!), iar cei răi – reptilienii – vin de pe sisteme cu denumiri mai ”demonice” cum ar fi Draco (Constelația Dragonului/Dracului) – ce constelație mai potrivită se putea găsi (creștinește vorbind!) decât ceva ce aduce a șarpe sau dragon?

(Culmea este că una dintre stelele importante din constelația Draco, Thuban (Alpha Draconis) – care a fost și steaua polară până acum cca 3800 ani – a fost și ea foarte mult legată – în sens pozitiv – de misterele egiptene, ca și Sirius și Orion, fiind corelată cu Horus. De fapt una dintre deschiderile piramidei lui Kufu (inițial considerate ”de aerisire”) era orientată exact către Thuban și este probabil că faraonul Kufu spera că la moartea sa se va uni cu Thuban, pentru că, din cauză că stelele din zona circumpolară nu apun, ele par ”nepieritoare”, ceea ce și Kufu spera să se petreacă cu sufletul său! Deci rolul pozitiv al lui Alpha Draconis în mitologia egipteană este evident aici – se pare însă că demonologia extraterestră de sorginte creștină nu l-a perceput astfel!).

Ca urmare, polaritatea ”extratereștrii benefici- extratereștrii malefici” (așa cum este ea conceptualizată în prezent în toate mesajele și doctrinele contactaților!) nu este altceva decât o proiecție fantezistă, ”pe verticală”, a polarității ”terestre” dintre ”oamenii buni” (maeștrii înțelepciunii) și ”oamenii răi” (membrii Elitei care asuprește lumea) și oarecum ”pe orizontală” a îngerilor și demonilor.

Asta nu înseamnă că, undeva în cosmos, această polaritate ”extraterestră” nu există cu adevărat, ci doar că, deocamdată, aici pe Pământ, în cele mai multe cazuri mediatizate, e clar că avem de-a face doar cu o proiecție fantezistă a minții umane sau cu contacte ”daimonice” – ”benefice” sau ”malefice” – dar greșit interpretate!

 

Și totuși: eterienii (cu OZN-urile lor) nu pot fi de pe alte planete?

Teoretic, da! Probabil că dacă eterienii au cu adevărat nave eterice, ar putea zbura ușor de la o planetă la alta (adică din ‘etericul’ uneia în ‘etericul’ alteia), de la un sistem solar la altul (de fapt lucrul cu adevărat semnificativ în toată această chestiune este că ei pot ”zbura” probabil și fără ”nave”!), dar această distincție (între eterienii proveniți din ”atmosfera” eterică a planetei noastre și cei de pe alte planete) devine cu adevărat nesemnificativă pentru noi! Nu există nici un câștig important din această informație pentru cei care intră în contact cu aceste ființe.

Apoi, înainte de a ne grăbi să sărim cu gândul la alte planete, este mult mai logic să căutăm explicații la nivelul planetei noastre. Ezoteriștii ne spun că și planul eteric este guvernat de legi clare la fel cum este și planul fizic. Eterienii și restul entităților eterice din 4D sunt arondate unui anumit habitat planetar și – probabil (chiar dacă nu putem ști sigur!) – mobilitatea lor este relativ restrânsă la acel spațiu, pentru că au o afinitate, o rezonanță specială (și probabil și o condiționare karmică) legată de el.

Este așadar de așteptat ca ființele eterice arondate Pământului să răspundă mult mai repede unei rezonanțe speciale ființelor umane, decât cele din alte sisteme solare și galaxii. Probabil că nu prea multe ființe eterice fac călătorii între spațiile eterice ale diferitelor planete și sisteme solare, deși există și astfel de teorii, chiar dacă destul de îndoielnice (de exemplu H.P. Blavatsky descrie popularea preistorică a Pământului cu așa numiții Stăpâni ai Flăcării în frunte cu Sanat Kumara (regele ”teozofist” al Shambalei), aceștia fiind ființe eterice de pe Venus, deși mie această istorioară mi se pare un mit inventat de Blavatsky pentru a-i atribui lui Lucifer (asociat cu Venus- luceafărul de dimineață sau de seară) un rol important în crearea rasei umane prin ”sacrificiul luciferian” al coborârii inteligenței și luminii conștiinței în Creație).

În schimb probabil că existe nenumărate ființe eterice care abia așteaptă să înșele contactații cu ajutorul expectanțelor acestora, din motivele prezentate mai sus. Alteori însă ființele care apar în oamenilor în anumite contacte de acest gen nici nu afirmă că sunt ”extraterestre”: oamenii sunt cei care, pe baza ideologiei lor deja formate, le consideră astfel în mod nejustificat, perpetuînd o ambiguitate conceptuală și ideologică.

În plus, multe mesaje transmise de aceste entități fac referire la problema distrugerii habitatului nostru natural. Motivația reală s-ar putea să nu aibă de-a face doar cu grija pentru noi, pământenii, ci ar putea fi și faptul că aceste ființe ar fi deranjate de distrugerea mediului în care și ele trăiesc.

 

Cum să abordăm fenomenul de channeling (sau cel al contactaților)?

Într-o conferință numită Science and Spirit și consemnată de revista The Skeptic, Jacques Vallee afirma (referindu-se la contactații reali, și nu la falșii contactați):

Calitatea extraordinară a contactaților OZN este incoerența. Am ajuns să am foarte mari rezerve față de detaliile fizice pe care le oferă.

 

Ei sunt ca persoanele care tocmai își revin dintr-un accident. Tot ce ei știu este că ceva foarte serios li s-a petrecut.

 

Ei ies din experiență cu o perspectivă nouă asupra umanității. În linii mari [aceasta este] o perspectivă religioasă. Dar toate detaliile sunt contradictorii și confuzante.

Din punctul de vedere a lui Vallee, detaliile oferite de contactați legate de înfățișarea extratereștrilor, a navelor acestora etc cad în categoria numită de psihologi ”memorie surogat”, adică un înlocuitor oferit în mod ingenios de creier atunci când experiența reală a fost inexplicabilă sau prea șocantă pentru a putea fi clasificată.

Dar când ne referim la channeleri, adică la acele persoane care doar aud (sau își imaginează) voci în capul lor și atribuie acestor voci o proveniență extraterestră și o semnificație spirituală, este clar că ne confruntăm cu un fenomen extrem de amăgitor. Cum se explică faptul că ceea ce aceste ființe ne transmit nu se împlinește niciodată? Cum se explică informațiile false și contradictorii pe care le oferă? Cum se face că între poveștile spuse de mai mulți channeleri cu privire la același lucru există diferențe ireconciliabile? Când doi channeleri spun lucruri contradictorii, pe cine să crezi?

Este mai mult ca sigur că cei mai mulți channeleri sau ”dedublați” nu sunt nici măcar spiritiști autentici: ei sunt falși spiritiști, incapabili să comunice cu o entitate și victime ale proprii lor imaginații și ale ideologiei pe care anterior și-au impregnat-o în minte prin lectură, filme sau diverse alte surse și pe care o distorsionează apoi la nivel subconștient și o repun în circulație într-o altă formă. Toate informațiile primite de la acești channeleri abundă de fantasme incredibile, de revelații naive și de platitudini recurente.

Cu toate astea este posibil ca unii channeleri sau mediumi să fie în contact cu anumite spirite (djinni/daemoni etc) sau chiar spirite ale unor persoane decedate care pun treptat stăpânire asupra minții și asupra vieții lor și încep să trăiască prin acele persoane. După toate datele pe care le avem, dacă contactații și channelerii au – cu adevărat – o experiență autentică, atunci aceste spirite, de cele mai multe ori, se folosesc de ei pentru că doar o foarte mică parte dintre informațiile pe care aceste spirite le oferă ar putea fi adevărate. În plus, în oricare dintre cele două situații menționate mai sus, mintea channelerului filtrează informația și o distorsionează și mai tare decât este deja.

Indiferent care dintre variantele de mai sus funcționează, un lucru este clar: toate informațiile primite de la channeleri și de la spiritele acestora trebuie privite cu multă suspiciune!  A lăsa aceste spirite și acești mesageri să ne construiască teologia și concepția despre viață poate fi (și s-a dovedit în vasta majoritate a cazurilor că este) o eroare foarte gravă! Ideile promovate de aceste spirite (și de mesagerii lor – contactații) sunt adesea profund alienante!

În concluzie, după toate dovezile pe care le avem, extratereștrii și OZN-urile (atunci când nu sunt doar pure fabricații ale fanteziei celor care vorbesc despre ele, halucinații sau farse și produse ale unor experimente psihologice!) par a fi mai degrabă entități, respectiv manifestări ale lumii eterice. Nu putem ști cu exactitate cine sunt aceste entități, ce reprezintă aceste manifestări și care sunt scopurile lor (și convingerea mea este că – la nivel social sau științific – nu vom putea afla niciodată în mod obiectiv!

Nu va exista niciodată vreo ”dezvăluire” nici din partea acestor ființe, nici din partea vreunui guvern, asta pentru că aceste ființe doresc să stea ascunse sau să-și ascundă motivațile reale, iar guvernele nu înțeleg o iotă din tot ce se petrece, deși caută să speculeze acest fenomen așa cum pot mai bine!).

La fel cum unei maimuțe un planor sau elicopter i s-ar putea părea o pasăre uriașă, tot așa nouă, oamenilor, o manifestare aeriană a unei forțe dintr-un plan superior ni se pare o navă extraterestră, fără să existe – nici într-un caz, nici în celălalt – vreun adevăr obiectiv care ține de percepția avută. La fel ca maimuța, noi nu avem nivelul de conștiință pentru a înțelege în mod cu adevărat obiectiv natura fenomenului OZN.

Tot ce putem face – ca oameni – este să vedem la ce nivel acest fenomen ne atinge cel mai profund! Și cum este deja clar că cel mai mare impact al acestui fenomen este pe nivelul credințelor și trăirilor noastre profunde legate de natura vieții, de Creație, de natura conștiinței, de interdimensionalitatea universului, de viitorul nostru, de relația noastră intimă cu Universul, este clar că semnificația reală a acestui fenomen nu trebuie căutată neapărat privind către alte planete și constelații, ci către filonul tradițional care, de-a lungul secolelor, a ridicat exact aceleași întrebări, a relatat aceleași experiențe, a căutat aceleași răspunsuri și a ajuns deja la unele concluzii verificate!

 

Referințe:

Agrippa, Cornelius – Filozofia ocultă sau magia, Cartea a 3-a, Editura Herald 2010

Arnold, Kenneth – Interviu pentru Revista Flying Saucers, noiembrie 1962

Bailey, Alice – Initiation, Human and Solar, Lucis Trust Publishing, 1951

Blavatsky, Helena Petrovna – Secret Doctrine, vol 1, Theosophy Trust, 2010

Chevalier, Jean – Dicționar de simboluri, vol 1-3, Editura Artemis 1994

Creighton, Gordon – The True Nature of The UFO Entities, Flying Saucer Review, nr 5, vol 29

Constable, Trevor James – The  Cosmic Life: The Revolutionary Biological Power Behind UFOs,  Merlin Press, 1975

Johnson, K.Paul – The Masters Revealed: Madam Blavatsky and Myth of the Great White Brotherhood , State University of New York Press, 1994

Keel, John A. – Operation Trojan Horse, IlumiNet Press, 1996

Layne, Meade – The Ether Ship Mystery (and its Solution), 1950

Pătruț, Adrian – Fenomenele de la Pădurea Hoia-Baciu, Editura Divia, 1995

Steiger, Brad – Canadian UFO Report, 1977

Vallee, Jacques – Messengers of Deception, Daily Grail Publishing, 2008

Valle, Jacques – Dimensions: A Casebook of Alien Contact, Willson &Neff Inc., 1988

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]